În Camera Deputaţilor se află în dezbatere proiectul de lege pentru transpunerea în legislaţia internă a Directivei UE privind practicile comerciale neloiale. Aşa cum am scris recent, o serie de amendamente au fost adoptate de comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice, unele dintre aceste amendamente riscând să provoace perturbări serioase în piaţa bunurilor de larg consum, lovind puternic în interesele furnizorilor şi ale retailerilor.

Între aceste amendamente a fost strecurat, discret, şi unul care induce riscuri financiare la nivel naţional. Probabil, intenţia a fost bună, anume de a extinde protecţia oferită de legea combaterii practicilor comerciale neloiale şi asupra unor companii foarte mari. Dar ştim cu ce e pavat drumul spre iad.

Cât de mult pot costa 19 litere şi 9 cifre ?

Textul Directivei 633 / 2019 a Uniunii Europene şi cel al legii adoptate de Senat pentru transpunerea acestei directive prevăd astfel:

„Art. 1.(2).(e) furnizori a căror cifră de afaceri anuală depășește 150.000.000 EUR, dar este de maximum 350.000.000 EUR, către cumpărători a căror cifră de afaceri anuală depășește 350.000.000 EUR”.

În schimb, textul amendat în comisia pentru agricultură a Camerei prevede aşa:

„Art. 1.(2).(e) Furnizori a căror cifră de afaceri anuală depășește 150 000 000 EUR, către cumpărători a căror cifră de afaceri anuală depășește 350 000 000 EUR”.

Aţi observat, la Cameră a dispărut precizarea „dar este de maximum 350.000.000 EUR”. Diferenţa dintre cele două formulări nu e mare – doar 19 litere şi 9 cifre -, dar este foarte importantă. Iată de ce.

Articolul 1 se referă la aria de aplicare a legii şi stabileşte clase de furnizori şi comercianţi, ale căror relaţii de afaceri sunt reglementate. Ideea, care este descrisă şi explicată în preambulul directivei, este că legea doreşte să protejeze un furnizor care are o putere de negociere mai mică în relaţia cu un comerciant care are o putere de negociere superioară sau mult superioară; puterea de negociere este evaluată prin cifra de afaceri anuală (CA). Astfel, prima clasă de aplicare a legii este cea a furnizorilor cu CA de până la 2 mil. EUR în relaţie cu comercianţii cu CA peste 2 mil. EUR; clasa a doua este a furnizorilor cu CA de peste 2 mil. EUR dar maximum 10 mil. EUR în relaţie cu comercianţi cu CA peste 10 mil. EUR. Şi aşa mai departe până la ultima clasă, cea de la punctul e), citat mai sus.

Eliminarea pragului superior maxim de 350 milioane euro al cifrei de afaceri a furnizorilor pare o chestie bună, nu ? Pentru că îi aduce sub „umbrela” legii pe toţi furnizorii mari, oricât de mari ar fi aceştia. Directiva UE considera că unii furnizori, cum sunt multinaţionalele, sunt destul de puternici pentru a nu avea nevoie de protecţia legii aşa cum au companiile mai mici.

Importanţa eliminării acestui prag reiese doar dacă o corelăm cu alte două amendamente adoptate de comisia pentru agricultură, despre care am scris cu o săptămână în urmă, şi care limitează la 20% valoarea cumulată a remizelor şi risturnelor convenite în contractele dintre furnizori şi comercianţi, inclusiv a cheluielilor cu publicitatea produselor producătorului făcută de comerciant, cu serviciile de marketing prestate de comerciant pentru produsele furnizorului, cu plasările secundare şi cu reducerile pentru produsele vândute în promoţii. Să subliniem că vorbim de limitarea acestor tipuri de cheltuieli pentru companii de talia multinaţionalelor, ale căror bugete de marketing către retaileri au valori foarte mari.

Ce este de presupus că s-ar întâmpla dacă aceste amendamente vor fi votate în plenul Camerei şi vor intra în dispozitivul legii ? Că multinaţionalele şi marile lanţuri de retail vor limita într-adevăr la 20% toate acele cheltuieli de marketing ? Mai degrabă, nu. Multinaţionalele au şi disponibilitatea financiară, şi cultura, şi nevoia de a investi în trade marketing.

Mai degrabă, multinaţionalele din România ar prefera să încheie convenţiile referitoare la toate aceste capitole de cheltuieli fie la nivel internaţional, fie la nivel regional, cu centralele de achiziţii care operează în jurisdicţii în care nu există astfel de limitări. Asta ar echivala cu un export financiar din România către alte ţări, export provocat de nişte amendamente nechibzuite, adoptate de deputaţi.

Este greu de înţeles de ce fac aşa ceva unii deputaţi. Textul directivei europene explică foarte clar care este menirea reglementării practicilor comerciale şi nici un alt stat membru al uniunii nu a procedat aşa cum vor să procedeze parlamentarii români.