Pentru că, nu-i aşa, nevoile clientului sunt mai presus de orice raţionament economic şi ele trebuie respectate! De la nevoia consumatorlui de a se aproviziona cu produse cât mai curate, cât mai naturale, până la intenţiile manifestate de unii lideri de opinie cu privire la suprataxarea alimentelor ce conţin substanţe care, în exces, devin dăunătoare organismului, nu mai este decât un pas. În fond, dacă pentru alcool sau ţigări se plătesc accize, de ce nu s-ar utiliza acelaşi standard şi pentru produse care conţin excesiv sare sau zahăr? Altfel spus, cine şi pe ce criterii stabileşte limita dintre nevoile consumatorului şi mofturile acestui consumator în materie de produse sănătoase? Şi până unde se poate merge în această direcţie, astfel încât să nu mai generăm confuziile apărute în urmă cu câţiva ani între produsele tradiţionale şi produsele realizate industrial, după reţete tradiţionale?

Cu siguranţă, consumatorul este primul care va jongla cu aceste talere, iar pe măsură ce pretenţiile lui în materie de produse eco/bio vor creşte, industria va fi nevoită să răspundă acestor cerinţe. De aceea, implicarea statului într-un sistem de suprataxare pe anumite categorii de alimente pare relativ inutilă. Această implicare se poate justifica doar în cazul în care cineva a gândit un sistem de suprata­xare a alimentelor ce conțin în exces substanțe dăunătoare, pentru a finanţa acţiuni legate de sănătatea populaţiei. Dar un astfel de mecanism şi-a dovedit ineficienţa în problemele de mediu, unde statul colectează bani de la generatorul de deşeuri, în timp ce principalul generator, consumatorul, nu resimte nici o remuşcare ecologică atunci când aruncă de-a valma deşeuri de produse cu resturi de produse consumate pe jumătate. Același sistem și-a dovedit ineficiența în colectarea taxei de drum, iar drumurile au rămas la fel de proaste.