Alex Milcev, partener, Liderul Departamentului de asistență fiscală și juridică, EY România, face o succintă analiză a  modificărilor fiscale prin care contribuabilii vor fi obligaţi să aplice plata defalcată a TVA începând cu ianuarie 2018:

Costurile suplimentare generate de noua reglementare (modificarea sistemelor informatice financiar contabile şi de gestiune, muncă suplimentară pentru evidenţa detaliată a plăţilor / încasărilor, comisioane bancare, finanţarea deficitului de trezorerie generat de blocarea unor sume în contul de TVA, etc.) sunt o realitate care va trebui, din păcate, asumată de către contribuabili. Un element logistic important va fi capacitatea băncilor şi a Trezoreriei statului de a gestiona noul sistem. Trezoreria, de pildă, nu oferă serviciul de online banking similar cu cel al băncilor comerciale. Va fi acesta un impediment pentru contribuabili sau Trezoreria totuşi va investi în acest serviciu B2B/B2C indispensabil în secolul XXI? Cred că o să aflăm răspunsuri la aceste probleme foarte curând: sistemul devine disponibil opţional începând cu 1 octombrie 2017 şi atunci vom vedea cum funcţionează, pe seama primilor voluntarilor. Cei care optează pentru aplicarea sistemului încă din ultimul trimestru al anului 2017 beneficiază de reduceri de impozit pe profit / pe veniturile microîntreprinderilor şi scutiri de penalităţi pentru neplata în termen a TVA.

Nu trebuie ignorate nici modificările aduse, la pachet, Codului de procedură fiscală. Printre numeroasele aspecte de noutate, dintre care unele cerute mai demult de mediul de afaceri, şi-au făcut însă loc şi chestiuni cel puţin discutabile.

Prima dintre ele vizează posibilitatea organului fiscal, într-o manieră pur subiectivă şi cu încălcarea regulilor din procedura insolvenţei, de a trage la răspundere, în mod direct, împreună cu debitorul, şi alte persoane despre care apreciază că au acţionat cu „rea-credinţă”. Exprimarea textului este mult prea generală şi lasă loc unei marje de manevră şi de interpretare nepermise, ce nu ţine cont de normele de tehnică legislativă. De fapt, acest text plasează ANAF pe o poziţie absolut privilegiată faţă de ceilalţi creditori ai agentului economic insolvent, aceştia fiind lăsaţi în continuare să îşi recupereze creanţele în procedura desfăşurată în faţa judecătorului sindic, în timp ce ANAF recuperează direct sumele de la terţi, pe baza aprecierilor sale proprii. 

La fel de controversată este şi modificarea ce permite organelor fiscale să desfăşoare inspecţii fiscale având ca scop acţiuni de „prevenţie şi conformare”. Nicăieri Codul de procedura fiscală nu defineşte scopul şi obiectul concret al unor asemenea acţiuni, astfel încât este extrem de neclar cum şi sub ce formă acestea se vor concretiza.  După cum ştim bine din practică, cu cât o regulă este mai neclară şi mai interpretabilă, cu atât creşte posibilitatea unui abuz.

Nu în ultimul rând, în ultimii doi ani s-a „încetăţenit” în mod nejustificat (uneori chiar abuziv) practica ANAF de a sesiza organele penale cu privire la pretinse fapte de natură penală. Deşi această abordare creează prin sine suficiente neajunsuri contribuabilului vizat, ultimele modificări ale Codului de procedură fiscală completează lista cu noi reglementări, de data aceasta în materia măsurilor asiguratorii. Practic, dacă ANAF instituie un sechestru ori o poprire asiguratorie (în lipsa unui titlu de creanţă), iar mai apoi sesizează şi organele penale, acele măsuri asiguratorii rămân în fiinţă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, indiferent de durata acesteia. În acest context, oare mai pot fi atacate actele prin care se stabilesc aceste măsuri asiguratorii?

Concluzionând, punem spune că viaţa contribuabililor nu va fi deloc uşoară în lunile ce urmează. Sperăm doar că valul schimbărilor se va opri aici şi vom primi răgazul să le digerăm.”