„Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple!” – iată o vorbă de duh care s-ar putea să se potrivească celor care militează pentru eliminarea taxelor de raft. O eventuală eliminare a taxelor percepute de retaileri pentru serviciile efectuate furnizorilor – generic denumite „taxe de raft” -, ca urmare a proiectului de modificare a Legii 321 privind comerţul cu alimente, ar putea avea şi efecte adverse scopului urmărit de iniţiatori. În conferinţa de presă susţinută luni, 6 iunie, de reprezentanţii AMRCR (Asociaţia Marilor Reţele Comerciale din România), aceştia au evocat posibilitatea ca marii retaileri să nu mai accepte livrările de produse alimentare pe platformele logistice, urmând ca furnizorii să transporte marfa direct la magazine. Categoriile de produse implicate sunt cele la care se referă Legea 321: carne, lactate, panificaţie, ouă, miere, legume şi fructe.

Reprezentanţii AMRCR au explicat că dacă legea va interzice retailerilor să factureze orice fel de servicii furnizorilor de alimente, atunci lanţurile comerciale nu vor accepta să transporte, pe gratis, produsele  de pe platformele logistice la magazine, ceea ce înseamnă că furnizorii ar trebui să transporte marfa direct la magazine. Provocarea ar fi extrem de complicată, dar mai ales costisitoare pentru furnizorii cu distribuţie naţională în lanţurile care au şi o răspândire largă. Profi, lanţul cu cea mai întinsă reţea de magazine, operează în aproape 200 de localităţi urbane şi rurale din toate judeţele ţării şi are un grad de dispersie a magazinelor sale de peste 50%. Penny operează în 129 de localităţi şi are o dispersie de 75% a magazinelor. Lidl şi Kaufland operează în 112, respectiv în 73 de localităţi, având o dispersie de 60% a magazinelor. În comparaţie cu acestea, Mega Image este un caz fericit pentru că are o dispersie de numai 10%, datorită celor 400 de magazine din Bucureşti. 

Dar asta nu-i tot. Aceste complicaţii de natură logistică ar fi amplificate de o altă prevedere care se află în orizontul de aşteptare a furnizorilor: reducerea termenului de plată a alimentelor proaspete la 7 zile, prevedere care are efectul unui levier pervers ce măreşte suplimentar provocările de natură logistică. Obligaţi prin lege să plătească mai rapid, retailerii vor urmări să coreleze mai bine facturarea cu încasarea, adică vor stabili drept criteriu de performanţă vânzarea în termenul de plată, în loc de vânzare în termenul de valabilitate al produsului. De aici mai e doar un pas până la concluzia că buyerii vor reduce volumele per comandă şi vor mări frecvenţa comenzilor, tocmai cum e mai neplăcut pentru cei care ar trebui să ajungă la câteva sute de magazine în câteva sute de localităţi din toată ţara. Singurii avantajaţi de scurtarea termenului de plată ar fi furnizorii produselor cu rotaţie foarte mare la raft şi termen redus de valabilitate, care oricum trebuie să livreze foarte des. Dacă aceştia au şi distribuţie proprie, atunci au primit lozul câştigător.

Fără a lua în discuţie costurile distribuţiei directe, închiderea platformelor logistice ale marilor retaileri pentru furnizorii de produse din categoriile menţionate i-ar pune pe aceştia în situaţia de a-şi restrânge distribuţia numerică, dată fiind oferta redusă de servicii de distribuţie cu lanţ de frig asigurat. Mai puţine magazine în care sunt prezenţi cu produse înseamnă, evident, scăderi de vânzări pentru furnizori şi probleme mari cu identificarea rapidă a rutei către piaţă pentru volumele rămase fără destinaţie. Ce-i drept, necazul ar veni la pachet cu reduceri de costuri aferente taxelor.

Aşadar, nu este întâmplător că reprezentanţii AMRCR au ales livrarea pe platforma logistică drept exemplu de serviciu cu importanţă foarte mare pentru furnizori pe care lanţurile comerciale îl prestează. Însă consecinţe adverse pentru furnizori ar putea apărea şi în privinţa serviciilor de mercantizare. 

Dacă în hypermarketuri mercantizarea se face oricum prin agenţi ai companiilor specializate angajate şi plătite de furnizorii de produse, în reţelele de supermarketuri şi în magazinele de discount rolul principal aparţine lucrătorilor comerciali ai retailerului. Profesioniştii din trade marketing susţin că doar 20% dintre companiile furnizoare, de regulă cele foarte mari, au forţă proprie de mercantizare capabilă să efectueze un merchandising de calitate sub toate aspectele. Mai mult: în contextul scrutării termenului de plată a alimentelor proaspete la numai 7 zile, este previzibil că retailerii vor pretinde, mai mult decât până acum, respectarea principiului FIFO la raft, în aşa fel încât vânzarea produsului să se facă în interiorul termenului de plată. (Doar teoretic acesta este de 7 zile; un volum important de alimente, de până la o treime, se vinde pe tichete de masă, iar decontarea acestora se face în cîteva zile). Deci, furnizorii vor avea nevoie de merchandiseri mulţi şi bine pregătiţi. Experienţa companiilor specializate în servicii de mercantizare arată că astfel de angajaţi sunt păsări rare. Fluctuaţia de personal este, probabil, problema cea mai grea pentru companiile de mercantizare.

Ce-i drept, nici lucrătorii comerciali ai retailerilor nu strălucesc  -  astfel că nu totdeauna produsul mai vechi este primul la raft şi se întâlnesc situaţii în care produsele nu apar în raft, deşi furnizorul NU este OOS –, dar va fi pasionant de urmărit ce se va întâmpla dacă responsabilităţile instore vor trebui preluate exclusiv de angajaţii furnizorilor.

Organizaţiile care reprezintă furnizorii au reclamat constant în ultimii 10 ani nivelul ridicat al „taxelor de raft” – adeseori considerat exagerat, împovărător – însă puţini au fost furnizorii care să conteste, în bloc, utilitatea serviciilor prestate de retaileri. Proiectul de modificare a Legii 321 aruncă lucrurile în cealaltă extremă, a interzicerii facturării oricăror servicii de către retaileri. Inclusiv a celor care ar fi şi în interesul furnizorilor. Pentru că nu suntem ipocriţi vom recunoaşte că, inclusiv în cazul adoptării acestui proiect de lege, vor fi alternative legale pentru prestarea şi plata acestor servicii. Aşa că rămâne întrebarea retorică din anii ‘40 a lui Constantin Tănase: „Şi cu asta, ce-am făcut?”