Revista Piata / nr.24 / octombrie 2006

Cine n-a auzit de Curtea Domneasca? Alaturi de Lipscani, de Calea Victoriei sau de faimoasa (la vremea ei) Sosea, Curtea Domneasca ramane un irezistibil punct de atractie in peisajul Bucurestiului. Ea reprezinta insasi vatra orasului, locul in jurul caruia acesta a prins radacini, a crescut si s-a dezvoltat, purtandu-si, prin veacuri, destinul sau unic. O sustine legenda, arheologia si istoria.

La inceput a fost doar o cetatuie

Perimetrul modest, cuprins astazi intre Strada Franceza si Cheiul Dambovitei, iar, mai departe, marginit de strazile Smardan, Gabroveni si Covaci, era in urma cu o jumatate de mileniu doar un mic promontoriu. Un loc cam salbatic si greu accesibil, i nconjurat de mici lacuri si smarculete. Aici au fost ridicate primele ziduri ale viitorului Palat Voievodal. Cine si cand a pus piatra lui de temelie e greu de spus. Arheologii cred ca, la inceput, a fost zidita din caramida doar o mica cetatuie, inconjurata de un sant de aparare lat de vreo doi metri. Suprafata cetatii ei era destul de restransa: 160 mp, ceea ce sugereaza dimensiunile modeste ale constructiei. Primul care pomeneste de ea este Vlad Tepes. Intr-o scrisoare trimisa brasovenilor la 1458, domnitorul le cere acestora sa-i trimita mesteri priceputi la asemenea lucrari. Probabil avea intentia sa consolideze cetatea, s-o largeasca si s-o transforme intr-o fortareata greu de cucerit. Vremurile erau tulburi, iar primejdia mare. Otomanii pusesera ochii pe Tarile Romane. Scrisoarea domnitorului i-a facut pe istorici sa estimeze ca viitoarea Curte Domneasca se nascuse cu putin timp inainte de 1458, dar oricum in jurul acestei date.

Intrigi, razbunari, sange

Sa mai lamurim o chestiune: care este denumirea reala, Curtea Domneasca sau Curtea Veche? Se vorbeste, adeseori, cand de una, cand de alta, fapt ce ar putea crea confuzii. Ei bine, si un nume, si celalalt sunt corecte, ele se refera la aceeasi cetate. Deci, ambele sunt la fel de potrivite. Cu amendamentul ca al doilea nume - Curtea Veche - a inceput sa fie folosit mai tarziu, de prin secolul al XVIII-lea, spre a o deosebi de Curtea Noua, palatul domnesc construit intre timp pe Dealul Spirii. In 1812, acesta a fost distrus insa de un incendiu catastrofal, devenind o ruina, botezata ca atare: Curtea Arsa.

La Curtea Veche, s-au scris, pe parcursul veacurilor, pagini framantate si insangerate de istorie. Stapanii ei au vremelnici au fost personaje legendare ale neamului romanesc: pe langa Vlad Tepes, de care am amintit, au mai stat aici Radu cel Frumos, Laiota, Basarab cel Tanar sau Tepelus, cum a fost poreclit, Vlad Calugarul, Radu cel Mare, Neagoe Voda Basarab, Radu de la Afumati, Mircea Ciobanul, Petru Voda cel Tanar si sangeroasa lui mama, temuta doamna Chiajna, iar lista acestor figuri de seama e departe de a fi terminata. Vietile si domniile lor au fost pline de lupte, intrigi, razbunari, maceluri, la multe dintre ele asistand mute zidurile Curtii Domnesti. Mircea Ciobanul a taiat vreo doua sute de boieri intre zidurile Curtii Domnesti, pentru a-i cuminti si a le lua averile.

Era una din tacticile sale predilecte in confruntarea fara sfarsit cu marea boierime. Cronicarul Radu Popescu mai aminteste de inca un macel parca tras la indigo cu primul. Era in anul de gratie 1558, cand dupa ce i-a ademenit pe boieri la Curte, promitandu-le ca nu le va face nici un rau, sangerosul domn a facut semn strajilor sa dea navala "si au intrat intr-insii ca niste lupi in niste oi, de i-au omorat pe toti cati s-au intampla sa fie aici", povesteste infiorat cronicarul. Mai tarziu, la ordinul Chiajnei, a fost inchis in hrubele palatului un anume Dumitru, fratele adoptiv al lui Despot Voda, pretendent nenorocos la tron. Calaul i-a taiat capul si l-a adus apoi temutei doamne pe o tava de argint. Chiajna era la masa si, cand s-a infatisat calaul, a scuipat plina de ura obrazul inert al victimei. Au mai fost destule capete taiate si infipte in portile Curtii Domnesti: cel al lui Vintila, fiul lui Patrascu cel Bun, dupa ce incercase sa uzurpe scaunul domnesc, lasat acolo sa fie de invatatura de minte pentru cei ce s-ar incumeta sa-i calce pe urme; si, mai cu seama, capul lui Ion Voda cel Cumplit, infipt in parii Curtii, dupa i nfrangerea acestuia in batalia de la Roscani. Au ramas in memoria urmasilor si domniile lui Petru Cercel, om rafinat si de aleasa cultura, dar fara noroc; sau cea plina de impliniri a lui Matei Basarab. Documentele pastrate povestesc intamplari de-a dreptul hazlii, prin ochii omului de zi, dar care la vre-mea lor au starnit teama si suferinta. De pilda, lupta pentru tronul Tarii Romanesti, purtata in apropierea zidurilor Curtii Domnesti, langa Manastirea Mihai Voda, intre Leon Voda Tomsa si Aga Matei din Brancoveni, care va deveni mai tarziu domnitorul Matei Basarab. Batalie care s-a repetat cu aceeasi protagonisti, de " bucurestenii cu copiii se suia pa garduri de sa uita cum se bate razboiul," potrivit spuselor lui Radu Popescu.

Pe putin 20 de hanuri si zeci de pravalii

Doi domnitori, eroi ai sufletului romanesc, au fost, probabil, locatarii cei mai de seama ai palatului de pe malul Dambovitei. Este vorba de Mihai Viteazul si, aproape un secol mai tarziu, de Constantin Brancoveanu. Aici, in interiorul Curtii Domnesti, Mihai a dat porunca sa fie arse catastifele creditorilor turci, dupa care i-a trecut nemilos prin ascutisul sabiei, declansand seria marilor sale confruntari cu Semiluna.

Curtea Domnesca si-a schimbat permanent infa tisarea de-a lungul veacurilor. fiecare domnitor a vrut sa-i adauge ceva sau sa-i schimbe altceva, dupa cum il indemnau posibilitatile, gustul propriu si cel al vremii in care traia. Unul ii intarea zidurile, altul schimba oranduiala incaperilor sau adancea subteranele cetatii. Dar nimeni nu l-a intrecut, in finete si revarsare de bogatii, pe Constantin Brancoveanu. In vremea domniei sale, Curtea Domneasca a atins apogeul stralucirii sale. Voievodul a folosit in reconstructia si reamenajarile initiate caramida, piatra, marmura. Cronicarul Radu Greceanu povesteste impresionat cum acesta a facut "casa cea domneasca ce sta pe stalpi de piatra". A sporit incaperile, a impodobit salile cu marmura, a adus mobila fina, a montat policandre aurite, a umplut salile cu covoare grele, cu vase de portelan, cu podoabe de aur si argint. N-a fost neglijata nici gradina din fata palatului domnesc. Spatiul a fost amenajat in terase, pana la apa Dambovitei. Punem punct, dar numai provizoriu, reconstituirii istoriei zbuciumate a acestor locuri, cu promisiunea ca vom reveni. Pana atunci, sa urmarim trepidanta viata economica si comerciala care trepida in jurul Curtii Domnesti.

Stravechea vatra a Bucurestiului a fost, dintotdeauna, si un teritoriu mestesugaresc si comercial de prima marime. O atesta - printre multe alte dovezi materiale - amintirea celor peste 20 de hanuri ridicate in aceasta zona. Or, acolo unde este un han se fac si afaceri. Mai mult, in cazul hanurilor din jurul Curtii Vechi, acestea tranzactionau, practic, cantitatile cele mai mari si marfurile cele mai scumpe din Bucuresti. Era normal, caci Curtea Domneasca concentra cea mai mare bogatie si, implicit, putere de cumparare.

Unele hanuri erau de-a dreptul modeste, altele aveau infatisarea impunatoare a unor veritabile complexe arhitectonice, cu zeci de incaperi spatioase, cu bucatarii mari, cu pivnite incapatoare si grajduri. Erau si hanuri cu curti largi, in care innoptau caravanele, burdusite cu marfuri aduse de pe alte meleaguri de negustorii romani sau straini. Hanurile Serban Voda, Sf. Gheorghe si, mai cu seama, Manuc dominau peisajul economic prin dimensiune si forfota neobosita a clientilor. Alte hanuri, mai mici, cum ar fi Hanul Gabroveni sau Hanul cu Tei, erau rezervate numai cazarii calatorilor.

Curtea Veche mai era renumita si prin spatiile sale comerciale. La inceput, era preponderent negotul de influenta orientala, practicat in incaperi mici, intunecoase, in etalarea marfurilor la gramada sau atarnate pe pereti, pe usi, pe tavane chiar.

Cum arata un asemenea han? Sa facem o scurta incursiune in "secretele" Hanului Gabroveni, amplasat intre Strada Lipscani si ulita din spatele Curtii Domnesti, botezata mai tarziu Gabroveni. A fost construit, probabil, la porunca domnitorului Constantin Mavrocordat, iar primele insemnari depre el apartin unui francez - Jean Claude Flachat - la 1739. Din punct de vedere arhitectural, hanul era o constructie patrata, asemeni halelor de mai tarziu, avand pe doua din laturile sale numai pravalii, boltite si deosebit de inalte. Usile si ferestrele lor sunt zavorite cu obloane de fier, iar scari de piatra permit accesul numai i n curtea interioara a hanului. Intregul edificiu se inalta peste subsoluri inalte, intinse din strada Gabroveni pana in Lipscani, unde se gaseau si gangurile prin care se facea accesul in han. Totul este, in structura Hanului Gabroveni, deosebit de inalt: usi, ferestre, camere, iar capacitatea sa de depozitare rivalizeaza cu cele ale celor mai mari hanuri bucurestene. Soarta hanului nu a fost deloc pasnica. El a fost incendiat de cateva ori, iar focul cel mare din 1847 a facut, dupa cum spun martorii timpului, un adevarat prapad. Transformat, marit si refacut de nenumarate ori - niciodata insa nu a fost adus la forma initiala - Hanul Gabroveni a rezistat pana in timpurile noastre. Pe la 1950, corpul de cladire din Lipscani continua sa gazduiasca magazine de textile si confectii, iar spatiile din curtea interioara erau folosite ca depozite.

"Radiografia" unui stabiliment comercial exemplar: Hanul Gabroveni

Cam asta este, in linii mari, povestea cunoscuta a Hanului Gabroveni. Nu era singurul stabiliment de acesta factura din prejma Curtii Domnesti de altadata. Hanul Gherman, Hanul Greci, Hanul Hagi Tudorache, Hanul lui Ioan Iliade, Hanul lui Manole, Hanul Manuc, Hanul Mustacov, Hanul Neofit, Hanul Rosu, Hanul Simeon, Hanul Serban Voda, Hanul Stincescu, sau Hanul Tanase Hanul Verde au disparut astazi toate, dar de-a lungul secolelor trecute au frematat de viata si energie.

Hanul cu Tei, sau gustul rafinat al luxului

Doar Hanul cu Tei a supravietuit urgiei timpului si numai datorita faptului ca, prin anii '60, a fost restaurat. Hanul este relativ tanar: a fost construit in 1833, prin asocierea negustorilor Anastasie Polizu si Stefan Popovici. In mare, avea cam aceesi structura ca si Hanul Gabroveni. Hanul se impune prin frumusetea incaperilor, prin calitatea feroneriei, prin aerul medieval adus, aici, in inima Bucurestiului.

Negotul practicat in pravaliile care strajuiau laturile hanului era aparte. Se desfaceau lipscanii (marfuri aduse de la Lipsca), blanuri siberiene, articole de manufac-tura. Cu timpul, hanul decade. Atins de cateva incedii puter-nice, dar si de saracia generala, ca stamburile, incaltamintea ieftina, obiectele casnice iau treptat locul produselor de lux de altadata. In preajma celui de-Al Doi-lea Razboi Mondial, locul unde s-au afirmat mari comercianti, precum Nicolae Chiru, Constantin Panaiot, Constantin Athanasiu, Ion Popp, arata jalnic.

Vremurile se schimba, viata se modernizeaza. Apar modificari insemnate in organizarea spatiilor comerciale. De la micile dughene ridicate din scandura si paianta, "fata" comertului evolueaza spre amenajarea unor pravalii spatioase, cu prezentarea ingrijita a marfurilor pe sorturi. Reclama, necunoscuta altadata, isi face aparitia pe rame de tabla sau din lemn, prinse deasupra usilor sau de-a lungul intregii fatade a pravaliei.

Despre aceste schimbari, ca si despre alte intamplari legate de vatra Bucurestiului, vom vorbi in numarul viitor.