AUTOR: Monica Alexandru, Sociolog, ISRA Center

Există diferenţe mari privind telemunca în funcţie de mediul rezidenţial, educaţie sau profesie

Contextul macroeconomic

A trecut mai bine de un an de când trăim într-un context conturat de criza pandemiei. Impactul COVID-19 s-a resimţit puternic în evoluţia economiilor şi, implicit, în modul în care piaţa forţei de muncă s-a adaptat la noile provocări. Evoluţia cazurilor de coronavirus şi impactul asupra sistemului de sănătate a impus politici restrictive la nivel global, un răspuns ce a cauzat schimbări semnificative privind stabilitatea unor sectoare economice. Economia s-a contractat la nivel euro­pean, destructurând lanţuri economice a căror redresare completă este aşteptată abia la jumătatea anului 2022. Criză a fost mai severă ca cea înregistrată în 2008-2009. Totuşi acum, în 2021, ne bucurăm de faptul că tendinţele de revenire sunt ceva mai optimiste decât ne aşteptam iniţial. Şi în România, după o scădere masivă a PIB-ului până la -12,2% în prima jumătate a anului 2020, economia s-a redresat considerabil. Consumul a contribuit la această recuperare.

Domenii de activitate în funcţie de impactul resimţit

Ştim deja că politicile impuse pentru a preveni o creştere necontrolată a cazurilor de coronavirus au afectat inegal diverse sectoare de activitate. Un studiu al Comisiei Europene împarte sectoarele economice în patru clase în funcţie de impactul resimţit şi probabilitatea de revenire. Cel mai puţin afectate au fost, de exemplu, ocupaţiile digitalizate precum domeniul IT; în aceeaşi clasă intră activităţile sanitare, serviciile de sănătate atât de necesare în ultima perioadă. În aceste zone impactul a fost minor, iar revenirea rapidă ca nivel al ocupării forţei de muncă. În schimb, la polul opus, domeniile dependente de interacţiune, de contact precum industria aviatică şi implicit turismul şi industriile ­conexe, restaurantele, domeniile culturale sau artistice, au fost mai puternic lovite; au suferit un trend descendent semnificativ ce se va resimţi şi în următoarea perioadă. Între aceste două extreme, cu o dinamică moderată, sunt domenii precum industria producătoare de automobile, construcţiile, FMGC. Aici situaţia diferă, există multă diversitate privind evoluţia. Un caz interesant sunt construcţiile, domeniu care, în ciuda scăderii inţiale, şi-a revenit rapid, fiind un exemplu clasic de ­curba V (scădere abruptă şi revenire rapidă).

În România, situaţia a fost similară. Să luăm cazul ocupaţiilor din domeniul hotelier şi al restaurantelor. Acest domeniu a avut o creştere interesantă în anii anteriori pandemiei, o dinamică pozitivă cu creşteri notabile privind numărul de angajaţi. Acum însă, în contextul ultimului an, a fost unul dintre cele mai afectate sectoare, serviciile de cazare şi alimentaţie suferind pierderi masive. Sau, la polul opus, mai protejat de criză, din nou exemplul construcţiilor, domeniu care a contribuit la redresarea economică în 2020. În plus, ponderea ruralului şi a lucrătorilor pe cont propriu în agricultură este destul de mare în România faţă de alte state europene. Iar aici s-a resimţit mai puţin impactul pandemiei.

Cazul telemuncii, activitatea de la distanţă

Cercetările realizate la nivelul Uniunii Europene arată faptul că România are printre cele mai scăzute procente de telemuncă din Comunitate. Este o realitate ce preceda pandemia, însă care s-a menţinut şi în ultimul an. Diferenţele privind gradul de industrializare stau la baza acestei realităţi. Ţări precum Finlanda, Suedia, Danemarca aveau o prevalenţă mare a muncii de la distanţă şi înainte de pandemie, în timp ce România, Bulgaria, Ungaria, de exemplu, se aflau la polul opus.

Conform rezultatelor, 8% dintre angajaţi menţionau în martie 2021 că au lucrat doar de acasă în ultimul an. Vorbim aici despre un moment în care multe dintre vechile restricţii au fost ridicate, angajatorii având acum libertatea de a relua activitatea la sediul companiilor în limitele anumitor prevederi privind siguranţa. Şi totuşi aceşti angajaţi au rămas în continuare acasă. Mare parte dintre aceştia provin din Bucureşti. În schimb, în oraşele mai mici, majoritatea angajaţilor au continuat să lucreze doar la sediul companiei. Aceste diferenţe sunt strâns legate de ponderea sectorului primar în Bucureşti şi în oraşe mari, un sector ce a avut avantajul digitalizării încă înainte de pandemie. Aici ne raportăm la profesiile ce impun un nivel mai mare de educaţie, responsabi­lităţi non-manuale. În aceste cazuri, ultimul an a grăbit tendinţe deja existente: digitalizarea şi autonomia an­gajaţilor. În schimb, sectorul secundar, respectiv ocupaţiile manuale sunt mai bine reprezentate în oraşe mai mici. Ocupaţiile din acest segment depind de prezenţa fizică a angajaţilor şi, ca atare, schimbările privind rutina de muncă pentru cei care şi-au putut păstra slujba în această perioadă instabilă au fost mai mici. Natura ocupaţiei nu a permis acestor persoane să lucreze de acasă. Menţinerea unui stil de viaţă, a unor obiceiuri de mobilitate între casă şi serviciu, a facilitat un anumit echilibru emoţional, chiar dacă acesta a fost temperat de nesiguranţă privind riscul de infectare.

Productivitate şi creativitate lucrând de acasă

Consecinţe psihosociale

Alături de consecinţele economice ale pandemiei, vorbim adesea despre consecinţe psihosociale, de modul în care oamenii fac faţă provocărilor aduse de pandemie.

Sentimentul de izolare a fost una dintre preocupările ultimei perioade, întrucât poate avea efecte semnificative asupra productivităţii şi sănătăţii angajaţilor. 43% dintre angajaţii care au lucrat cel puţin uneori de acasă asociază aceste momente cu sentimente de izolare. Prezenţa la locul de muncă într-o colectivitate oferă un context social în care angajaţii pot interacţiona în mod direct, cere sfaturi, găsi soluţii şi petrece momente recreative împreună. Chiar şi discuţiile mai informale, micile bârfe spontane, contribuie la sudarea relaţiilor între angajaţi. În plus, proiectele şi responsabilităţile fiecăruia au un grad mai mare de transparenţă, sunt cunoscute de ceilalţi. Aceste aspecte ale coabitării în spaţiul de muncă menţin motivaţia şi întăresc sentimentul de apartentenţă la un scop comun. Ori, în contextul tranziţiei către telemuncă, activităţile de lucru şi-au pierdut acest caracter social.

3 din 10 angajaţi care au lucrat şi de acasă au re­simţit doar impactul negativ al acestei schimbări, fără niciun beneficiu emoţional. Totodată, jumătate asociază telemunca cu cel puţin un sentiment negativ din setul măsurat: izolare, nervozitate, stres sau copleşire; pentru cel puţin o parte din acest segment al angajaţilor, revenirea la modul de lucru anterior ar putea fi benefică.

În schimb, ceilalţi 50% au în vedere doar sentimente pozitive atunci când se raportează la munca de acasă pe baza experienţei din ultimul an; vorbim aici despre relaxare, satisfacţie, inspiraţie, echilibru, împlinire. Acest fapt constituie un semnal pentru departamentele de resurse umane privind reconsiderarea flexibilităţi acordate angajaţilor. Fără îndoială, există profesionişti care au o performanţă mai bună în afara unor cadre structurate, sunt mai creativi şi mai productivi. Ori aceasta înseamnă că ar putea fi util pentru anumite profesii şi companii să nu se întoarcă la vechile modele de lucru, ci să continue să construiască din anumite puncte de vedere pe fundamentul digitalizării şi posibilităţii de a lucra de la distanţă; practic, să continue să se dezvolte pa baza a ceea ce a fost benefic în ultimul an.