Ce rol şi cât de importante erau bunurile de larg consum pentru economia românească în 1918? Cum a evoluat industria locală de bunuri de larg consum în raport cu alte industrii, dar şi în raport cu alte ţări europene?

Centenarul României Mari este un prilej de rememo­rare a celor mai importante momente istorice sau economice din trecutul oricărui brand, oricărei industrii, oricărui domeniu de interes. Cu atât mai mult, un istoric al etapelor parcurse şi evoluţia bunurilor de larg consum pe parcursul unui secol, o rememorare a ceea ce reprezentau acestea în 1918 pentru întregul economiei româneşti poate repre­zenta un punct de plecare pen­tru consolidarea sau, în anumite cazuri, demontarea unor mituri ce au însoţit aceste produse în ultimele decenii.

Pentru a ilustra cât mai bine ce însemna manufactura bunurilor de larg consum în 1918 (industrie este mult spus pentru începutul de secol XX), am consultat o serie de lucrări stiinţifice semnate de istorici, economişti, instituţii cu reputaţie naţională şi internaţională. Multe din informaţii converg către direcţii comune, există însă şi interpretări divergente pe care le las la latitudinea cititorului să le evalueze. Ceea ce este însă de remarcat e faptul că lucrările de istorie economică realizate după anul 1990 pe baze ştiinţifice şi pe dovezi argumentate cu documente schimbă pe alocuri perspectiva pe care, prin educaţie, am căpătat-o asupra evoluţiei economiei româneşti în ultimul secol.

Există români care trăiesc cu certitudinea că perioada industrializării comuniste a fost cea mai bună perioa­dă din dezvoltarea economică a țării. Alţii consideră, pe baza unor lecturi diverse, că perioada interbelică a propulsat România în elitele economice europene ale vremurilor. Cercetări locale realizate de ONG-uri şi universităţi specializate în istorie sau economie arată că în rândul cadrelor didactice de altă specialitate decât istoria, termeni precum „România – grânarul Europei” sau „convertibilitatea leului în perioada interbelică” sunt prezenţi în bagajul educaţional fără o argumentaţie bazată pe documente istorice ori economice, folosind doar izvoare provenite mai degrabă din elita literară a vremurilor decat din cea științifică.

În perioada imediat următoare Unirii, economia românească se confrunta cu două probleme esenţiale: era necesară refacerea şi restabilirea sectorului economic, vindecarea rănilor provocate de conflagraţie şi de ocupaţia străină. A doua mare problemă a economiei era integrarea la scară naţională a tuturor teritoriilor incluse şi valorificarea la potențial maxim a dimensiunii politico-administrative realizată în 1918. Dar cum arăta economia României înainte de această conflagrație?

Cum arăta economia înainte de război

Conform cercetătorului Angus Maddison, autoritate mondială în construcţia de date statistice în istoria economică, autor al lucrării World Economy Statistics, parcursul economic al României în perioada 1870 - 1913 a fost la nivelul mediu al celor 7 ţări din estul Europei (depăşește Albania, Bulgaria, Yugoslavia şi suntem aproape egalii polonezilor). Ulterior, în România interbelică - economia cade sub media ţărilor est europene. Numai Albania rămâne sub noi. România postbelică după preluarea puterii de către comunişti păstreză aceeaşi tendinţă, decalajul este acelaşi, ne apropiem un pic de Yugoslavia după 1990, dar chiar şi în război sârbii răman peste economia noastră. Distanţa faţă de Polonia se adânceşte. Evident, o comparaţie cu ţări dezvoltate din Occident nu are rost. Întrebarea este: ce s-a petrecut după Primul Război Mondial de am căzut aşa rău, de nici măcar nu am ţinut trendul general al plutonului est-european?

Un prim răspuns îl găsim într-un manuscris al Aca­demiei Române, apărut înainte de 1989: reforma agrară din 1921 a fost un eşec, în sensul că exploataţiile agricole unitare au fost înlocuite de mici ferme de subzistenţă. Am ratat o şansă istorică, iar greşeala aceasta am repetat-o şi după 1990.

Una dintre dificultăţile majore cu care au fost confruntate guvernele după realizarea Unirii din anul 1918 a fost problema banilor străini rămaşi în circulaţie în noile teritorii româneşti (coroana austro-ungară, rublele Romanov şi Lwow, leii Băncii Generale Române, instrumentul financiar al armatei germane). Aceşti bani aveau putere circulatorie doar în regiunile desprinse din ţările de provenienţă ale valutelor.

În primii ani ce au urmat sfârşitului Primului Război Mondial, leul a suferit o depreciere accelerată, datorită emisiunilor masive de bancnote necesare nu numai pentru acoperirea deficitului bugetului public, dar şi pentru înlocuirea banilor străini rămaşi în circulaţie pe teritoriul României. În plus, scăderea dezastruoasă a producţiei în urma distrugerilor provocate de război a contribuit la deprecierea monedei naţionale. Astfel, în anul 1919, Bursa din Paris ajunsese să coteze leul la o medie de 37,26 FF = 100 lei, în timp ce, cu 5 ani în urmă, cursul mediu era 100 FF = 98,21 lei. Scăderea cursului leului s-a reflectat şi în viaţa cotidiană: către sfârşitul anului 1922, preţurile crescuseră, în medie, de aproximativ 22 ori faţă de nivelul celor din anul 1916.

În 1914, leul era convertibil şi avea un grad de acope­rire în aur şi devize convertibile de aproape 80% pen­tru monedele puse în circulaţie. În 1913, aproape 79% din valoarea bancotelor aflate în circulaţie, de 437 de milioane de lei, avea acoperire în aur (153 de milioane) şi devize (191 milioane în monede străine). Leul era echivalent cu francul elveţian şi cu francul francez, iar o liră sterlină se cumpăra cu 25,5 lei, în timp ce dolarul american costa circa 5 lei. În aprilie 1919, francul elveţian şi cel francez costau 3, respectiv 2,5 lei, în vreme ce o liră sterlină ajunsese deja la 66 de lei, iar dolarul la 15 lei. În doar cinci ani, perioadă care cuprinde şi Primul Război Mondial, leul românesc a pierdut semnificativ din puterea financiară.

Brandurile din est au „murit” mai repede

Aşa cum am arătat într-un articol publicat cu cinci luni în urmă, în România anului 1911 erau înregistrate aici aproxi­mativ 300 de branduri aparţinând industriei bunurilor de larg consum. Între acestea, produse din categoria apelor mi­nerale, precum Borsec, Harghita, produse din industria berii - fabrica de bere Timişoreana fiind veteranul în această categorie de produse - sau din categoria vinurilor, precum vinul de Cotnari. Cele mai multe dintre cele 300 de branduri nu au rezistat însă şi au dispărut în perioada interbelică, alte branduri locale fiind înregistrate în fiecare an.

În unul dintre studiile lui Mark Harisson publicat în 1996 şi realizat împreună cu cercetătorul elveţian Jules Renault se face un inventar al evoluţiei brandurilor europene lansate în perioada interbelică. Studiul grupează ţările după capacitatea de generare de noi branduri industriale, iar România este inclusă în ultima categorie, cu o capacitate de generare de 250 - 500 de branduri anual în perioada 1921 -1938, dintre care peste 90% dispar în mai puţin de 5 ani de la înregistrare. „Gestiunea brandurilor pare să fie o problemă de tactică în comerţul din estul Europei, problemă ce conduce la eliminarea cu uşurinţă a brandurilor de pe piaţă. Economiile occidentale au pus o barieră extrem de clară între branduri şi marcă, astfel încât dispariţia unui brand nu implică şi dispariţia mărcii, aceasta putând fi relansată prin intermediul unui brand complementar sau similar în perioada următoare. Europenii din est vor să combine brandul cu marca într-un amalgam comercial ce nu ajută notorietăţii, dar poate distruge o marcă prin reputaţia proastă a unui singur produs”, spune Jules Renault în cadrul lucrării.

Într-adevăr, o evaluare cantitativă a numărului de branduri structurată pe perioade istorice arată că din brandurile care au rezistat până în zilele noastre, în România, există mai multe care au apărut înainte de 1918 decât cele care au fost lansate în perioada interbelică. Mark Harisson explică: „Perioada interbelică a fost una dificilă pentru economia României, confruntată cu grave probleme de unificare a diverselor economii ale provinciilor din care s-a format după 1918. Din acest motiv, decalajul dintre clasa socială bogată şi cea săracă s-a accentuat. În timp ce românii cu bani aveau acces la brandurile venite din Occident, branduri care au găsit o piaţă înfloritoare la nord de Dunăre, clasa socială săracă nu putea achiziţiona decât produse brute. Din acest motiv, dezvoltarea brandurilor locale a avut mult de suferit până la declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial”.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Propunerea unui plan economic după Unire, plan ce urmărea proiecția economiilor occidentale, este prezentat de Anton Corteanu în articolul „Problema industrială”, publicat în ziarul „Curentul Nou”, la 3 februarie 1920. După cum menționează Corteanu, „...nevoia de viaţă împinge fără îndoială toate statele către americanizare, către sistemul industriilor agrare şi industriale, cu o producţiune intensă, bazată pe organizaţiune şi cu o supraproducțiune crescândă, calculată nu pe războiul industrial, pe victoria în concurenţă pe piețile străine, ci pe creşterea necontenită a puterii de consumaţiune a maselor”. Sunt primele semnale remarcate de istoricii economiei românești cu privire la transformarea în societate de consum, care ar conduce la sporirea producției, care, la rândul său, ar oferi mai multe locuri de muncă, contribuind la stabilitatea socială.

Totuși, România ocupa în această perioadă primul loc în Europa şi locul şase din lume la producţia de petrol, nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7 milioane tone în 1936. Tot România era pe locul al doilea în Europa la extracţia de aur (5.355 kg în 1937), după Suedia. România începuse să devină o sursă de materii prime brute necesare pentru industriile manufacturiere din Europa Occidentală.

Reforma agrară din 1921 a presupus exproprierea cu 66% a terenurilor care aparţineau moşierilor şi împroprietărirea a circa 1,4 milioane de ţărani, beneficiarii fiind mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii ce dețineau o suprafaţă mai mică de 5 ha. Reforma agrară din 1921 a constituit, cu toate lipsurile ei, un însemnat pas important pentru dezvoltarea atelierelor de producție alimentară și a comerțului cu alimente. În primii patru ani de la împroprietărirea țăranilor cu terenuri (unele dintre ele pârloage), suprafața arabilă a României s-a triplat, de la 1,3 milioane hectare estimate în documentele Casei Regale în 1916, la aproape 3,8 milioane hectare de teren arabil în 1924. Prin comparație, deși după Al Doilea Război Mondial nu mai include Basarabia, România deține în prezent 15,1 milioane de hectare teren arabil.

Dar nici reforma agrară din 1921, nici investiţiile de capital în întreprinderile nou deschise nu au reuşit să ţină România în trendul de dezvoltare a celorlate ţări din estul Europei. Pentru comparaţie, avem valori ale produsului intern brut pe cap de locuitor publicate în lucarea „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, scrisă de Bogdan Murgescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucu­rești, lucrare publicată la editura Polirom în 2011. Volumul lui Bogdan Murgescu evidenţiază cauzele decalajelor economice şi demolează anumite mituri cu privire la performanţele economice ale României. Astfel, constatăm că între 1926 şi 1938, valoarea PIB /capita variază între 1258 dolari SUA (la valoarea din 1990), la începutul perioadei, şi 1242 dolari SUA în 1938, atingând un minim de 1130 dolari SUA în 1937. Valorile sunt mai mult decât concludente şi reflectă absenţa unui impact favorabil a reformelor economice din perioada interbelică.

A fost sau nu România „grânarul Europei”?

Un alt mesaj transmis din generaţie în generaţie, susţinut de un număr limitat de istorici, se referă la statutul de grânar al Europei atribuit României. Conform International Annuary of Agricultural Statistics, în perioada 1910 - 1913 România producea aproximativ 5% din producţia totală de cereale a Europei şi circa 6,2% – 6,4% din producţia totală de grâu din Europa. Cea mai mare producţie de cereale a fost înregistrată în 1911 şi era de 3,89 milioane tone, iar cele mai importante exporturi de grâu au fost realizate în 1910, de 1,89 milioane tone. Asta în condiţiile în care volumul total al exporturilor de grâu variau în perioada 1900 – 1939 între 15 – 33,2 milioane tone. Cea mai mare performanţă a fost atinsă de România în 1937, când a realizat 6,4% din exporturile mondiale de grâu, în condiţiile în care acel an a fost unul foarte sărac pentru producţia de cereale, iar exporturile se apropiau de volumele minime, totalizând 15,4 milioane tone.

De aici, părerile sunt împărţite. O serie de istorici susţin că valorile respective poziţionează România între primii 10 operatori mondiali de cereale, în timp ce economiştii susţin că, deşi România era cotată între primii cinci producători la nivel european, volumele tranzacţionate prin bursa de la Brăila nu permiteau ca România să influenţeze în vreun fel preţul mondial al cerealelor.