Cum ştie o companie care sunt indicatorii asupra ­cărora trebuie să intervină pentru sustenabilitatea businessului?

Revenind la indicatorii la care trebuie să intervină o companie, aceștia pot fi foarte ușor identificați în timpul unui proces de raportare nefinanciară sau raportare de sustenabilitate. Dacă în urmă cu un deceniu, la apariția acestui tip de raportare, caracterul procesului era voluntar, în prezent există acte normative, Directiva UE 95/ 2015 transpusă prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice 1938/ 2016 și mai apoi OMFP 3456/2018, care transformă raportarea nefinanciară într-o analiză anuală obligatorie, publicată de companiile care îndeplinesc criteriul de a avea peste 500 de angajați.
Astfel, la finalul unui ciclu de raportare nefinanciară, compania identifică zonele unde activitatea sa are impact și, ceea ce este foarte important, care sunt procesele din business care duc la apariția acelui impact. În felul acesta, deciziile sunt luate pe baza unei radiografii a businessului, care relevă domeniile unde compania trebuie să intervină pentru diminuarea impactului ne­gativ sau, de ce nu, pentru creșterea impactului pozitiv asupra economiei, mediului și societății.

Această radiografie poate fi comparabilă cu un audit financiar pe zona de business? Porneşte acest audit de la anumite criterii de măsurare?

Da, procesul seamnănă destul de mult cu un audit financiar. Ca să intrăm în zona tehnică a raportării nefinanciare, procesul pornește cu o serie de indicatori standard ce descriu activitatea organizației și oferă o imagine de ansamblu asupra principiilor și valorilor pe care este construită compania. O prezentare generală ce se adresează tuturor categoriilor de stakeholderi, fie că vorbim despre autorități, furnizori, clienți, jurnaliști sau angajați. Mergând mai departe, începem să evaluăm indicatorii specifici, care într-un anumit punct al procesului depind și de sectorul de activitate al companiei. Spre exemplu, activitatea și impactul unei companii din industria cimentului sunt raportate printr-o serie de parametri care nu pot fi aplicați în mod similar unei companii din industria FMCG sau unei companii din sectorul financiar-bancar.

Cea mai utilizată metodologie de raportare nefinanciară atât la nivel mondial, cât și în România, este cea definită de Standardele Global Reporting Initiative.

Stabilirea indicatorilor relevanți pentru companie, în funcţie de domeniul în care aceasta activează, poartă numele de analiză de materialitate și se realizează pornind de la o listă extinsă de 40-50 de teme. Într-o primă fază, aceste teme sunt evaluate de specialiști din cadrul companiei, care stabilesc prin notele pe care le acordă măsura în care tema reflectă impactul econo­mic, social și de mediu al companiei.

Este suficient ca o companie să raporteze doar pe temele pe care consideră că are impact?

Deși este un punct de plecare, nu este suficient. De exemplu, există posibilitatea ca un retailer să nu aibă un impact semnificativ pe o temă precum risipa alimentară, dar stakeholderii companiei să fie influențați de măsurile pe care organizația le implementează în acea direcție. La fel, stakeholderii pot fi influențați de politicile privind protecția datelor cu caracter personal, dar un retailer nu are un impact semnificativ pe zona respectivă și astfel decide să nu raporteze aceste aspecte.

De aceea este recomandat ca temele să fie trecute prin două filtre: impact și influență asupra stakeholde­rilor. Astfel, în paralel cu prima fază a procesului de care vă povesteam mai devreme, compania realizează și o consultare a stakeholderilor: furnizori, prestatori de servicii, consumatori, clienți, angajați, autorități, reprezentanți ai presei, ai organizațiilor non-guvernamentale etc. Stakeholderii primesc aceeași listă de teme și le evaluează, în funcție de cât de mult sunt influențați de activitatea companiei în acea direcție. Dacă un producător are emisii foarte mari, această situaţie ar putea determina un partener de business să renunţe la colaborare sau un consumator să nu mai cumpere produsul companiei? Dacă angajaţii companiei au parte de un tratament lipsit de etică, pe consumator îl vor influenţa aceste aspecte? Răspunzând la aceste întrebări, pe lângă faptul că organizația își face o imagine clară asupra indicatorilor de sustenabilitate pe care trebuie să raporteze, toate aceste grupuri de stakeholderi oferă companiei informații foarte valoroase, care îi permit să rămână conectată la contextul local al sustenabilității.

La finalul procesului de materialitate, temele sunt prioritizate pe baza celor două dimensiuni (intern-impact și extern-influență). Notele obținute sunt introduse în ceea ce Standardele GRI numesc matrice de materialitate, matrice care constituie practic reprezentarea grafică a rezultatelor obținute în urma procesului.

Una dintre temele pentru care companiile trebuie să raporteze în acest an, din cele patru direcții specificate în OMFP, se referă la politici anticorupţie. Cât de sincere pot fi notările interne în acest caz? Ce impact pot avea nişte punctaje mari obţinute din exteriorul companiei?

Gradul de sinceritate este direct proporțional cu riscul de reputație asumat, pentru că aceste rapoarte sunt publice. Fiecare temă pe care compania o include în raport are anumiţi parametri de măsurat. În cazul anticorupției, vorbim despre politici, proceduri, modalități prin care compania își evaluează riscurile în această direcție, cum își pregătește angajații pentru a combate aceste riscuri, cum își informează partenerii de afa­ceri cu privire la politica anticorupție, dar și rezultatele acestor practici cuantificate prin numărul total de incidente de corupție confirmate. În cazul în care datele publicate de companie nu sunt reale, aceasta se supune unor riscuri reputaționale uriașe dacă se dovedește că informațiile au fost false.

În schimb, pentru a da o credibilitate și mai mare datelor prezentate în raport, compania poate să apeleze la o a treia parte, un consultant independent, pentru verificarea raportului printr-un proces de assurance. O astfel de verificare presupune analiza tuturor documentelor, mecanismelor și proceselor interne care au stat la baza colectării datelor publicate.

Cum stabileşte un consultant direcţiile în care trebuie să intervină compania? Companiile trebuie să intervină simultan în toate direcţiile unde impactul negativ este mare sau poate stabili priorităţi şi o eşalonare a intervenţiilor?

Domeniile de intervenţie sunt stabilite de managementul companiei alături de consultant și de specialiștii din companie, pe baza rezultatelor relevate de raportul de sustenabilitate. Primele intervenţii se fac în zonele unde indicatorii ne arată un impact negativ sau o evoluție către un impact negativ. Ținând însă cont de faptul că raportul de sustenabilitate conține informații ce fac referire la teme economice (anticorupție, comportament anticoncurențial, practici de achiziții, impact economic indirect), teme de mediu (consum de materiale, emisii, deșeuri), teme sociale (comportamentul cu angajații, sănătatea și siguranța consumatorului, investiții comunitare), consultantul se coordonează cu fiecare departament responsabil pentru gestionarea temei respective și, dacă este cazul, stabilesc împreună ținte și soluții potrivite.

Prioritatea cu care companiile fac investiţii în sustenabilitate poate ţine cont inclusiv de rezultatele procesului de materialitate. Matricea ne arată temele pe care trebuie să raportăm, dar în același timp ne oferă o imagine asupra zonelor critice, a căror evoluție influențează decisiv relația cu stakeholderii.

Am aflat tema, am ales proiectul, l-am implementat. Cum măsurăm impactul?

Revenim la procesul de raportare: avem zonele în care trebuie să intervenim, să stabilim ținte, să implementăm acțiuni pentru a ne îmbunătăți performanța în acea direcție, iar în anul următor începem iar procesul de măsurare, de cuantificare şi evaluare a indicatorilor din zona respectivă.
Daca soluția implementată a avut rezultate, în anul următor ne aşteptăm să găsim îmbunătăţiri pe zona res­pectivă. Comparăm situația actuală cu indicatorii din anul precedent și astfel vedem cât de eficiente au fost măsurile luate. Ne putem uita în același timp și la valorile medii ale indicatorilor din același sector, la valori medii la nivel de țară sau valori de referință specifice sectorului de activitate. Asfel vom şti unde ne poziţionăm, dacă este necesar să implementăm măsuri adiționale care să îmbunătățească şi mai mult impactul raportat la acea temă și cât mai avem de lucru până la atingerea rezultatelor dorite.

În cazul resurselor umane, de exemplu, atunci când vorbim despre fluctuația angajaților, pe lângă contextul local, evoluția acestui indicator poate fi influențată și de factori interni (salariu, beneficii, programe de formare și dezvoltare). Dacă fluctuația angajaților este peste media pe industrie, atunci acesta poate fi un semnal că trebuie să investim pentru a îmbunătăți valoarea indicatorului. Implementăm diverse soluții, și în anul următor ne aşteptăm ca fluctuația angajaților să scadă. Dacă rezultatul nu este cel dorit înseamnă că este încă nevoie să intervenim în acea direcție.

Cum ştim dacă impactul unui proiect este suficient de mare cât să obţii anumiţi parametri?

În primul rând, acești parametri se traduc prin obiectivele pe care compania și le stabilește de la an la an sau poate chiar pe termen mai lung. În momentul în care compania știe de unde pleacă și unde vrea să ajungă, are o imagine clară a distanței pe care trebuie să o parcurgă. În funcție de lungimea acestei distanțe, compania își alege și dimensionează proiectele, luând în calcul aspecte precum costuri, eficiența măsurilor, durata de implementare și altele, specifice fiecărui proiect.

Dezvoltarea unor sisteme interne care să permită monitorizarea continuă a indicatorilor de sustenabilitate reprezintă un prim pas pe care companiile îl pot face pentru a-și îmbunătăți impactul și performanța privind dezvoltarea sustenabilă.