Anul 2016 a debutat în forţă pentru industria FMCG, escaladarea tensiunilor dintre producători şi retaileri, pe de o parte, şi autorităţile de mediu, de cealaltă parte, atingând cote neaşteptate. Sursa conflictului pare să fie, cel puţin în primă instanţă, slaba colectare a deşeurilor din ambalaje şi nivelul redus de reciclare a acestora, dar şi prevederile şi modul de aplicare a Legii 249/2015 care reglementează gestio­narea ambalajelor şi a deşeurilor din ambalaje.

 Până în ultimul trimestru al anului trecut, orice firmă care lucra cu ambalaje şi transfera către piaţă produse ambalate avea două variante pentru a-şi îndeplini atribuţiile legale de mediu privind reciclarea. Fie plătea Administraţiei Fondului pentru Mediu (AFM) o taxă de 2 lei/kilogram de ambalaj emis pe piaţă, fie contracta colectarea şi reciclarea cu una dintre cele zece Organizaţii de Transfer de Responsabilitate (OTR) avizate de Ministerul Mediului şi plătea către acestea 0,65 lei pe kilogram de ambalaj emis pe piaţă. Cu alte cuvinte, legis­laţia în vigoare a „împins” companiile producătoare să încheie contracte cu OTR–urile pentru a-şi minimiza costurile de producţie, în caz contrar, valoarea „pena­lităţii” de 2 lei/kg de ambalaj, aşa cum este ea catalogată de reprezentanţi ai Ministerului Mediului, fiind de trei ori mai mare. Evident, orice producător corect, adică la nivel naţional aproximativ 94% dintre producători, au ales să încheie contracte cu OTR-urile. Producători care, în urma unor controale efectuate de Administraţia Fondului pentru Mediu la OTR-uri, în toamna anului trecut, au devenit buni de plată pentru ceea ce aceste organizaţii nu au realizat, din diverse motive, unele argumentate, altele cu iz penal.
 

OTR-urile folosesc 90% din banii pe care îi primesc de la producători de produse ambalate pentru a plăti firmele de colectare, care, la rândul lor predau deşeurile către reciclatori. Rolul OTR-urilor era să preia, de la companiile care produc sau importă (importuri din afara Uniunii Europene) bunuri ambalate, colectarea deşeurilor de ambalaje. 

Filmul evenimentelor care au generat impasul

Actualul scandal are ca punct de pornire controlul demarat de Administraţia Fondului pentru Mediu la nouă din cele zece OTR-uri în vara anului 2015. Cel de al zecelea OTR – Next Eco Recycling, autorizat în ianuarie 2015 - nu a fost controlat deoarece nu exista nici o raportare privind activitatea de colectare şi reciclare pentru anii anteriori. În urma controlului, în octombrie 2015, şase din zece OTR-uri au fost găsite cu declaraţii false privind volumele reciclate şi au fost aplicate amenzi foarte mari, între 9,6 milioane euro si 0,6 milioane euro. Cele 6 OTR-uri acopereau prin contracte peste 90% din emitenţii de ambalaje. Amenzile primite au blocat practic activitatea acestora, ele devenind nefuncţionale în ultimele două luni din 2015. Lista completă a Organizaţiilor de Transfer de Responsabilitate include Eco-Rom Ambalaje, Sota Grup 21, Ecologic 3R, Intersemat, Respo Waste, Ecopim Recycling, Eco-x, Eco Pack Management şi Rom Pack Management şi Next Eco Recycling.
 

Într-un comunicat de presă difuzat de Ministerul Mediului, la jumătatea lunii octombrie, s-a arătat că „riscul declanşării procedurii de infringement în domeniul deşeurilor de ambalaje a fost evidenţiat de controalele fiscale derulate de Administraţia Fondului pentru Mediu la Organizațiile de Transfer de Responsabilitate (OTR) angajate de agenţii economici pentru recuperarea deşeurilor de pe piaţă. Controalele desfăşurate în 2015 au identificat o serie de nereguli în acest sistem, dintre care cea mai gravă se referă la raportarea de către OTR a unor cantităţi fictive de deşeuri care, în realitate, nu au fost niciodată colectate sau reciclate. Ca atare, AFM a aplicat penalităţi fiscale pentru şase din cele zece OTR-uri din România, în valoare de aproximativ 19 milioane de euro. Dincolo de ceea ce a dispus AFM, cazul a fost trimis mai departe şi Parchetului General, pentru verificare şi stabilirea măsurilor, conform legii”. 
 

Potrivit comunicării oficiale a Parchetului General, potenţialul prejudiciu al acestor activităţi depăşeşte 54 de milioane de euro. Există suspiciuni de evaziune fiscală de zeci de milioane de euro, între OTR-uri şi reciclatori fiind descoperite contracte fictive, în realitate zeci de tone de deşeuri fiind reciclate doar în acte, nu şi în realitate.
 

Întâmplător sau nu, tot în luna octombrie 2015, concomitent cu amenzile aplicate de AFM, a fost depusă în Parlament şi votată în regim de urgenţă Legea 249/2015, care modifică peste noapte reglementările existente la acea dată, mutând integral responsabilitatea materială a OTR-urilor în ograda firmelor care au încheiat contracte cu acestea. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial din 30 octombrie 2015. Mai exact, 7.385 de producători, înregistraţi la AFM ca emitenţi de ambalaje, s-au trezit buni de plată pentru deşeurile emise în piaţă în ultimele două luni ale anului trecut, deşi aveau contracte pentru transferul de responsabilitate. 
 

Sesizând pericolul aplicării Legii 249/2015 în forma şi condiţiile actuale de piaţă, când nu există decât patru OTR-uri active cu o capacitate mică de colectare, implicit de preluare a responsabilităţilor, federaţiile patronale, inclusiv federaţiile din industria alimentară – Romalimenta şi Pro Agro – solicită Ministerului Mediului suspendarea aplicării legii până la clarificarea situaţiei pentru producătorii ce se aflau sub contract cu OTR-urile în lunile noiembrie şi decembrie. Patronatele solicită şi premierului Dacian Cioloş medierea acestei dispute între minister şi mediul de afaceri.
 

Pe 21 ianuarie, cu numai patru zile înainte de termenul de depunere la AFM a declaraţiilor privind cantităţile de deşeuri de ambalaje colectate şi reciclate, Minis­terul Mediului organizează întâlnirea cu patronatele. La întâlnire participă reprezentanţi ai organizaţiilor de pe tot lanţul tehnologic, de la producătorii de ambalaje până la reciclatori. Federaţiile patronatelor din industria alimentară - principalul sector generator de deşeuri din ambalaje - consideră că se impune suspendarea obligaţiei de plată a contribuţiei scadente la data de 25 ianuarie 2016, pentru producătorii care au avut contracte cu o organizaţie de transfer de responsabilitate licenţiată şi au plătit pentru îndeplinirea ţintelor de reciclare, până la identifica­rea şi aplicarea unor măsuri rezonabile pentru rezolvarea problemei. Mai mult, producătorii consideră a fi necesară revizuirea cadrului legal care reglementează între­gul lanţ de gestiune a deşeurilor de ambalaje, cu stabilirea responsabilităţilor pentru fiecare actor, în strânsă legătură cu ceea ce fiecare poate controla şi influenţa.
 

În seara zilei de 21 ianuarie, după discuţiile de la Ministerul Mediului, cele două patronate din industria alimentară prezente la dezbateri expun opinii divergente cu privire la rezultatul discuţiei. Pe de o parte, Romalimenta şi-a exprimat convingerea, prin intermediul unui comunicat de presă, că producătorii nu vor plăti penalităţile pentru ambalajele nereciclate, dacă au avut contracte cu organizaţiile de transfer de responsabilitate. Poziţia Romalimenta se baza pe afirmaţii verbale ale reprezentanţilor ministerului, şi nu pe o decizie certă. Prezent la aceeaşi întâlnire, Emil Dumitru, liderul Federaţiei Naţionale Pro Agro, a declarat pentru publicaţia Adevărul: „Cum am intrat, aşa am ieşit. Nu ni s-a oferit nicio soluţie de îndreptare a legislaţiei“.
 

O zi mai târziu, pe 22 ianuarie, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a transmis un comunicat în care se arăta că „Intenţia Ministerului Mediului nu este aceea de a aplica penalităţi pentru fiecare kg de deşeu nereciclat. Intenţia noastră este una foarte simplă: să impulsionăm un sistem funcţional de management al deşeurilor de ambalaje care să nu plaseze România în nefericita situaţie a unui infringement pe această temă. Dacă ţintele de reciclare nu sunt atinse de producători, există riscul iminent de a primi penalităţi europene de până la 200.000 de euro pe zi. Prin urmare, amnistia fiscală nu este o soluţie, aceasta nu ar face decât să întreţină o piaţă neagră a deşeurilor, descoperită în urma controalelor AFM. În acelaşi timp, o astfel de măsură ar amâna atingerea ţintelor şi, implicit, ar genera un infringement care s-ar răsfrânge asupra populaţiei. În plus, această măsură nu ar afecta eventuale penalităţi care ar putea fi impuse la plată, deoarece legislaţia nu poate fi aplicată retroactiv” - este declaraţia Corinei Lupu, secretar de stat în cadrul MMAP pentru domeniul Mediu. Cu alte cuvinte, nimic nu se schimbă, totul rămâne conform celor stabilite de lege. În plus, Corina Lupu aduce în discuţie termenul de amnistie fiscală, termen ce are alt sens decât solicitarea patronatelor.
 

Pe 25 ianuarie, Romalimenta şi-a revizuit poziţia optimistă manifestată în urmă cu patru zile, când repre­zentanţii acesteia sperau ca Ministerul Mediului să solicite suspendarea obligaţiei de plată a contribuţiei la fondul de mediu pentru ambalaje. Federaţia anunţă printr-un nou comunicat că industria alimentară se află într-o situaţie de criză, prin impunerea unor plăţi ge­nerate de neîndeplinirea ţintelor de reciclare din cauze independente de aceasta. Romalimenta consideră că refuzul Ministerului Mediului de a debloca situaţia atrage după sine consecinţe economice grave în rândul producătorilor locali de alimente şi, implicit, al populaţiei. 
 

„Federaţia Romalimenta doreşte crearea unui ­cadru legislativ transparent, echitabil şi controlabil pentru toţi actorii din lanţul de reciclare”, se arată în comunica­tul transmis de Romalimenta exact la data limită până la care producătorii ar fi trebuit să depună raportările privind cantităţile de deşeuri emise pe piaţă şi cantităţile de deşeuri reciclate conform contractelor cu OTR-urile. 
 

În aceeaşi zi, ministrul agriculturii, Achim Irimescu, pune degetul pe rană şi spune, într-o declaraţie la Radio România Actualităţi, că „plata taxei pe ambalaje ar trebui amânată cu maximum două luni, până la stabilirea unui preţ acceptabil”. 
 

„Sectorul industriei alimentare din România este cel mai afectat. Scopul, sigur, este să se stabilească, la masa tratativelor, o taxă care să poată fi plătită de producătorii noştri fără a da faliment şi, în final, să se asi­gure pârghiile pentru reciclarea ambalajelor, pentru că, deocamdată, cum este legislaţia prevăzută, nu avem certitudinea că, indiferent de ce sumă plătesc producătorii din industria alimentară, în final vom ajunge la scopul pe care ni l-am propus - reciclarea ambalajelor”, a spus Achim Irimescu. Potrivit acestuia, trebuie găsită o soluţie pentru ca această taxă să poată fi suportată de către producători.

Infrigementul - un argument fără substanţă

Autorităţile de mediu, de la ministrul mediului în jos pe toate palierele, au adoptat atitudinea negociatorului dur în relaţia cu mediul de afaceri, în problema deşeurilor. Pentru responsabilii cu mediul, presiunea vine de la Bruxelles, existând riscul procedurilor de infrigement şi a unor penalităţi de 200.000 euro/zi până la conformare, adică până în momentul în care România va atinge pragurile de reciclare (60%), în cazul deşeurilor de ambalaje, şi de incinerare (50%), în cazul deşeurilor muni­cipale, praguri solicitate de Uniunea Europeană. 
 

Ceea ce nu spun clar reprezentanţii Ministerului Mediului este faptul că reciclarea deşeurilor din ambalaje e doar o mică parte din cauzele pentru care România este expusă infrigementului. În realitate, Uniunea Europea­nă presează România încă din 2011 să construiască un Plan Național de Gestiune a Deșeurilor (PNGD) care să fie agreat de Bruxelles şi care să fie funcţional. Axa prioritară pe baza căreia România a beneficiat de fonduri europene de mediu în perioada 2007 – 2013 prevedea ca până la finalul acestei perioade ţara noastră să dispună de două mari incineratoare de deşeuri municipale, la Bucureşti şi Braşov. Ambele sunt în stadii mai mult sau mai puțin avansate de proiect, nicidecum realizate. 
 

România a fost avertizată de autorităţile de la ­Bruxelles că nu are un Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor (PNGD) funcţional. Cele două planuri prezentate de autorităţile de la Bucureşti în anii anteriori (unul dintre ele, probabil ultima variantă, publicat chiar pe site-ul minis­terului) au fost au fost catalogate de politicienii europeni drept „deziderate, dar nu planuri de management”. De aceea, pentru România au fost stabilite în 2012 nişte obiective anuale de reciclare şi nişte etape de parcurs, urmând ca aceste obiective să fie atinse prin elaborarea unul Plan de Management al Deşeurilor funcţional. 
 

În acest sens, potrivit Legii serviciului public de salubrizare a localităţilor, autorităţile locale au obligaţia de a îndeplini obiectivele de mediu impuse la nivel comunitar, în special reducerea cantităţilor de deşeuri depozitate la gropile de gunoi cu 35%, până în 2016. În acest sens, atingerea ţintelor de colectare, pentru fiecare dintre cele 10 fluxuri de deşeuri, trebuia verificată periodic de AFM, iar responsabilitatea să fie echitabilă şi echilibrată între sectorul public şi cel economic. Asta arată că deşeurile de ambalaje nu reprezintă decât o mică parte a problemei pe care o ridică proasta gestionare a deşeurilor în România, cele mai multe deficiențe fiind de fapt în zona deşeurilor municipale sau a incinerării deşeurilor. 
 

Cu toate acestea, Ministerul Mediului, prin reprezentanţii săi, vrea să transfere responsabilitatea unui eventual infrigement ce ar putea avea loc la sfârşitul anului 2016 şi ar reprezenta o penalitate de 200.000 euro pe zi, până la conformare prin atingerea obiectivelor. Astfel, principalii vinovaţi de această situaţie par să fie cei care emit deşeuri pe piaţă, şi nu cei care nu le colectează selectiv sau nu le reciclează corespunzător normelor. Nici autorităţile de mediu, cele care au avizat funcţionarea OTR-urilor şi care ar fi trebuit să controleze activitatea acestora, nu sunt vinovate de această situaţie, în opinia Corinei Lupu, chiar dacă producătorii au încheiat contracte cu OTR- orile în baza avizelor eliberate de aceste instituţii. 

Penalităţile nu rezolvă problema: cine colectează deşeurile?

În realitate, impunerea penalităţii de 2 lei/kg de deşeu emis pentru producători nu rezolvă problema colec­tării selective şi a reciclării, dar nici problema infrigementului. Producătorii vor plăti această penalitate, o vor transfera în preţul produsului, iar consumatorul va suporta consecinţele. Rămâne de stabilit cine va face însă colectarea selectivă şi reciclarea, deoarece cele patru OTR-uri funcţionale în prezent au o capacitate de colectare ce acoperă mai puţin de 10% din industria locală de bunuri de larg consum. Companiile de reciclare spun că, în România, de fapt, se reciclează cantităţi mult mai mari decât cele înregistrate oficial, dar nu există un mecanism prin care toate informaţiile privind cantităţile reciclate să fie centralizate şi prin care să se stabilească trasabilitatea deşeurilor.

Care este volumul şi valoarea pieţei

Calculele realizate de AFM arată că un român produce, în medie, 270 kg de deşeuri anual, din care aproxi­mativ 45 de kg de deşeuri reciclabile. Asta înseamnă aproximativ 900.000 de tone de deşeuri reciclabile, la care se mai adaugă aproximativ 20.000 de tone de deşeuri produse de turişti sau persoane în tranzit, şi alte 180.000 de tone reprezentând diferenţa între importuri şi exporturi de ambalaje reciclabile. Asta înseamnă un volum anual de 1,1 milioane de tone de deşeuri reciclabile. Evaluarea brută a acestei pieţe la valoarea de 0,65 lei/kg deşeuri din ambalaje, valoare pretinsă de OTR-uri pentru pre­luarea res­ponsabilităţii producătorilor, arată că valoarea totală a pieţei deşeurilor de ambalaje se ri­dică la 715 milioane lei (aproximativ 160 milioane de euro). O piaţă cu o valoare relativ mică şi insuficient reglementată, fapt ce explică de ce nu sunt multe iniţiative de înfiinţare a unui număr mai mare de OTR-uri. Calculată la 2 lei/kg, valoarea deşeurilor reciclabile se ridică la aproape jumătate de miliard de euro, sumă maximă ce ar putea fi colectată de AFM de la producători.

Ce probleme au reclamat OTR- urile pe parcursul activităţii

De-a lungul perioadei de funcţionare, OTR-urile au reclamat public anumite disfuncţionalităţi în procesul de colectare selectivă a deşeurilor, inclusiv cele din ambalaje. În majoritatea cazurilor, reacţia autorităţilor a fost inexistentă, confirmând în acest fel aspectele semnalate de reprezentanţii unor OTR-uri. 

Astfel, observaţiile cu privire la un sistem centralizat de raportare, care să implice companiile de reciclare, au rămas fără ecou la Minister şi la Administraţia Fondului Pentru Mediu. De ce solicitau OTR-urile un registru comun de raportare? Conform unor prezentări publice realizate în perioada 2009 - 2012, OTR-urile reclamau existenţa pieţei negre a deşeurilor, piaţă neagră ce ar fi fost diminuată, conform acestora, printr-o evidenţă centralizată a reciclării. Aceiaşi reprezentanţi ai organizaţiilor de transfer de responsabilitate susţineau necesitatea unor reglementări în privinţa proprietăţii deşeurilor. 

Deşi noţiunea pare ilară, stabilirea proprietarului sau a dreptului de proprietate asupra deşeurilor este importantă în stabilirea trasabilităţii şi a raportărilor corecte de reciclare. Nu este, nici pe departe, suficient să stabilim cine este responsabil de emiterea deşeurilor în piaţă, aşa cum face Ministerul Mediului şi cum este legiferat în Legea 249/2015. 
 

Bun, producătorul plăteşte suprataxa (sau penalitatea, aşa cum o numesc oficialii). Şi mai departe? Dacă penalitatea a fost plătită, înseamnă că ne putem umple de gunoaie? Sau că asta ne scapă de infrigement? Mai multe filmări realizate cu câţiva ani în urmă de unul dintre OTR-uri arătau cum deşeurile colectate selectiv de cetăţenii responsabili erau scoase din containere de alte persoane, apoi erau încărcate în saci sau chiar în maşini şi transportate pentru a fi comercializate. În anumite cazuri, imaginile surprind chiar maşini ale serviciilor de salubritate colectând deşeuri din acele containere, firme cu care OTR-ul în cauză nu avea contract. În urma sesizărilor depuse pentru a reclama furtul din containere, autorităţile au răspuns că reclamantul este proprietarul containerului, nu al deşeurilor, iar cei care au luat deşeurile din containere nu sunt vinovaţi de furt, deoarece acele deşeuri nu se aflau în proprietatea recla­mantului, ele erau stocate în containere amplasate pe domeniul public.
 

De ce apar în acele înregistrări şi autovehicule ale companiilor de salubritate? Pentru că o bună parte din aceste companii au investit în linii de sortare pentru deşeuri reciclabile şi preferă să facă acest lucru pe cont propriu, decât în baza unui contract cu un OTR. Chiar şi companiile de colectare deşeuri care au contracte cu OTR-urile apelează la diverse forme prin care ambalajele reciclabile să intre în custodia lor, decât să fie reciclate în numele OTR-urilor. Fiecare cititor a avut ocazia cel puţin o dată să vadă cum ambalaje colectate selectiv în cadrul unor firme sau la Asociaţii de locatari sunt aruncate de-a valma în autovehiculul de colectare; a apărut în mod firesc întrebarea de ce se mai face colectare selectivă a deşeurilor la consumator, dacă ele sunt amestecate ulterior cu deşeuri menajere. Scopul acestor acţiuni este tocmai de a limita cantitatea de ambalaje ce ajunge la reciclator în numele OTR-ului, dar şi de a creşte cantitatea de deşeuri livrată aceluiaşi reciclator de firma de salubritate, după ce acestea au fost sortate şi separate de deşeuri menajere. Din acest motiv, toţi factorii implicaţi responsabil în colectarea selectivă au cerut autorităţilor stabilirea unor reglementări clare pri­vind trasabilitatea deşeurilor reciclabile.

De ce nu se transformă firmele de salubritate in OTR - uri?

În mod firesc, având în vedere faptele prezentate anterior, apare întrebarea: de ce nu solicită firmele de salubritate autorizaţiile necesare pentru a deveni OTR-uri, dacă tot sunt elementul de legătură între acestea şi reciclatori? Responsabilitatea pe care o preluau OTR-urile de la companiile producătoare era prea mare şi ineficientă economic, astfel încât să devină rentabilă pentru companiile de salubritate. Se poate observa că unul dintre OTR-urile amendate de AFM era înfiinţat de o companie de salubritate, iar impactul responsabi­lităţii a fost peste capacitatea organizatorică şi logistică a companiei fondatoare. De aceea, companiile de salubritate preferă să colecteze deşeuri în nume propriu, fără obligaţii de raportare, şi să menţină asupra reciclatorilor presiunea absenţei materiei prime, astfel încât sumele obţinute pe deşeuri să fie mai mari decât sumele pe care le-ar fi obţinut de la OTR pentru colectarea acelor deşeuri.

Care este poziţia reciclatorilor în acest scandal

Reciclatorii reclamă în continuare absenţa materiei prime şi spun că legislaţia ambiguă şi incompletă lasă loc pentru o colectare haotică. Tot ei au atras atenţia autorităţilor asupra unor aspecte care nu sunt acoperite de Legea 249/2015 şi care vor influenţa negativ procesul de reciclare. Astfel, în România nu există un organism care să stabilească ce ambalaje sunt reutilizabile, acest aspect fiind lăsat la alegerea producătorului care utilizează ambalajul. Tema în discuţie ridică mari semne de întrebare cu privire la ambalajele din sticlă, ambalaje pentru care comercianţii vor fi obligaţi să organizeze centre de colectare în magazin. Dacă în urma analizei de rentabilitate producătorul constată că este mai eficient să declare un ambalaj de sticlă fiind de unică folosinţă, atunci acele ambalaje vor polua suplimentar, fără ca cineva să le colecteze. Reciclatorii susţin că este necesar un organism în subordinea AFM care să stabilească pentru fiecare producător în ce categorie se încadrează ambalajul, pentru fiecare SKU în parte. 
 

În ceea ce priveşte importurile şi exporturile de deşeuri din ambalaje, situaţiile sunt diferite de la un tip de ambalaj la altul. În privinţa hârtiei, România a exportat în 2015 peste 100.000 de tone, în condiţiile în care 80% din materia primă utilizată pentru producţia de carton sau de hârtie igienică este formată din maculatură. În ceea ce priveşte PET-urile, situaţia este inversă, România importă deşeuri de PET-uri de calitate superioară şi la preţuri mai mici decât cele colectate pe piaţa locală. Importurile sunt realizate preponderent din Italia, dar şi din Grecia şi Austria.

Producătorii din FMCG spun că suprataxa pe ambalaje se va reflecta în preţuri

Într-un comunicat transmis de Federaţia patronatelor din industria alimentară, Romalimenta, se arată că „...în lipsa unui cadru legislativ, care ar trebui să cuprindă responsabilităţi clare pe tot lanţul de reciclare, plata contribuţiei şi a penalităţilor exclusiv de către industria alimentară înseamnă diminuarea competitivităţii industriei alimentare româneşti, prin introducerea unor costuri suplimentare şi transferul de costuri în buzunarul cetăţeanului. În consecinţă, industria alimentară românească va consemna multiple insolvenţe şi falimente. Menţionăm că această contribuţie, de 2lei/kg, este de 10 ori mai mare decât media europeană, ajungând să fie cea mai mare din Europa. Nefuncţionalitatea legii a dus la apariţia acestui 

blocaj care va atrage după sine infringement pentru România, plăţile penalităţilor fiind suportate de către populaţie. Populaţia va fi cea care va achita ambele note de plată”. 
 

Liderul Federaţiei Pro Agro, Emil Dumitru, a afirmat public că în anumite cazuri, cum ar fi industria conservelor de legume, scumpirea produselor ar putea ajunge până la 30%. Calculele simple arată că taxa de 2 lei/kg de ambalaj poate influenţa preţul unui borcan de castraveţi muraţi cu maximum 14-17%, dar probabil liderul Federaţiei Pro Agro a adăugat acestor costuri şi costurile obligatorii cu colectarea şi depozitarea pentru ambalajele reutilizabile. 

De fapt, cele mai afectate de această taxă vor fi preţurile produselor ieftine. Dacă în preţul unui produs premium greutatea ambalajului implică o taxă nesemnificativă în preţul la raft, în cazul produselor ieftine, ponderea ambalajului poate ajunge să reprezinte 20% din preţul la raft.

Reacţia asociaţiilor patronale

Retailul şi problemele ridicate de colectare

Deşi au preferat să nu-şi expună public punctul de vedere, retailerii au şi ei o mulţime de probleme pe care le ridică Legea 249 pentru colectarea deşeurilor din ambalaje. Pe de o parte, legea readuce obligaţia existenţei centrelor de colectare pentru ambalaje reutili­zabile, unde retailerii sunt obligaţi să colecteze ambalaje livrate de consumatori la schimb sau ambalaje livrate de consumatori contra numerar, pentru toate tipurile de ambalaj reutilizabil existente în rafturi. Pentru marii retai­leri, asta presupune o afişare dublă a preţului, preţ produs/preţ ambalaj pentru sute de sku-uri, în special cele ambalate în sticlă sau borcan de sticlă. În plus, presupune exis­tenţa unor spaţii de depozitare şi sortare selectivă a ambalajelor ce se vor aduna la casele de marcat, pentru pro­dusele cu ambalaj la schimb, dar şi a­sigura­rea per­so­na­lului necesar pentru aceste operaţiuni.
 

Pentru retailul tradiţional, situţia se complică şi mai mult. Spaţiile de depozitare limitate vor determina micii comercianţi să renunţe la listarea sku-urilor ce implică ambalaj la schimb şi depozitare. Asta înseamnă, practic, o reorientare a retailului tradiţional de bunuri de larg consum către produsele furnizate în ambalaje de unică folosinţă şi periclitarea industriei de ambalaje reutilizabile. Cele mai afectate industrii vor include producătorii de bere, producătorii de conserve la borcan şi producătorii de vinuri. Deoarece nu există un organism care să reglementeze statutul de ambalaj reutilizabil, încă nu este clar ce se va întâmpla cu ambalajele din sticlă utilizate în industria cosmetică locală.

Produsele marca proprie - cel mai probabil ambalate la vecini

Marile lanţuri de retail îşi vor reconsidera poziţia în privinţa mărcilor proprii. Posibil ca o parte dintre acestea să nu mai fie fabricate şi ambalate în România, ci în Bulgaria sau Ungaria, ţări în care taxa pe ambalaj nu depăşeşte 0,50 lei pe kg. În acest fel, retailerii internaţio­nali vor reuşi să menţină pentru mărcile proprii statutul de produse ieftine prin investiţii minime în marketing, promovare şi ambalaj. Cei ce vor pierde din această acţiune vor fi producătorii români, care nu vor putea concura cu bulgarii, ţară în care taxa pe ambalaj este la un nivel de 0,265 lei/kg. AFM nu va putea solicita taxa de ambalaj pentru aceste produse în cazul în care această taxă a fost achitată de producător în Bulgaria, între cele două ţări existând acord de evitare a dublei impuneri, iar mar­fa nu poa­te fi con­si­derată import, fiind un transfer intracomunitar.

Noua provocare pentru industria de ambalaje

Pentru a încheia într-o notă optimistă articolul legat de acest scandal al deşeurilor de ambalaje, Legea 249/2015 vine cu o adevărată provocare pentru indus­tria şi producătorii de ambalaje destinate industriei ali­mentare. Este evident că legislaţia prezentă are lacune mari, dar indică o direcţie clară pe care producătorii de ambalaje trebuie să se orienteze. Această direcţie are în prezent doar câteva cuvinte cheie ca subiect de lucru: ambalaje uşoare, ambalaje uşor colectabile, ambalaje reciclabile, ambalaje care să nu implice spaţii ample de depozitare atunci când nu conţin produsul. 

Citeste şi : Când statul devine cămătar...