Pentru a câştiga încrederea consumatorilor, producătorii şi retailerii sunt puşi în situaţia de a ridica singuri ştacheta nivelului de siguranță alimentară peste cel impus de reglementări şi normative. Actualele standarde și mecanismele de soluționare a sesizărilor nu sunt în măsură să ofere consumatorului un nivel optim de siguranță.

Tot mai multe incidente privind siguranţa alimentară sunt semnalate în reţelele de socia­lizare, o bună parte dintre ele trec însă neobservate sau sunt banalizate prin comentarii meschine. În puţine situații autorităţile competente se autosesizează şi declanşează controale, aşa cum a fost cazul cireşelor ce trebuiau decojite pentru consum, deoarece coaja ar fi conţinut substanţe periculoase pentru organism. Industria alimentară s-a aflat în primele luni ale acestui an sub o avalanşă de incidente neprevăzute, dar minore, fără un impact în consum şi fără să existe riscul unei pandemii.

Patru produse au fost retrase de la raft în perioada ianuarie – mai 2018, conform evidenţei ANSVSA, dintre care două provenite din comerţ comunitar şi un produs local. În ultimii 2 ani, au existat alerte de retragere de pe raft pentru 14 produse. O parte dintre acestea, mărci proprii realizate sub presiunea negocierilor pe preţuri mici şi termene de livrare strânse, elemente suficiente pentru ca factorul uman să devină punct critic în siguranţa alimentară. Pe lângă aceste alerte declarate oficial, zeci sau poate sute de reclamaţii privind calitatea îndoielnică a produselor sfârşesc lamentabil în negocierile de conciliere dintre consumator şi retailer sau producător, de la caz la caz, şi nu mai devin publice.

Tone de produse, în special legume de import sau produse din carne, sunt retrase lunar de la comercializare în urma controalelor realizate de inspectorii sanitarveterinari sau de inspectorii ANPC care, în urma constatărilor, sesizează ANSVSA. Cu toate aceste controale, produsele ce prezintă risc în alimentaţie ajung în continuare pe rafturile magazinelor. În mod firesc, apare întrebarea: reglementările privind siguranţa alimentară au standarde suficient de riguroase pentru a preveni consumul unor produse neconforme?

HACCP - Hazard Analysis and Critical Control Points – este documentul care stă la baza reglementărilor privind siguranţa în industria alimentară europeană. HACCP este o formulă de verificare succesivă a punctelor critice pe lanţul alimentar cu scopul de a preveni interferenţa cu factori externi ce pot introduce în procesul de fabricaţie factori chimici sau biologici cu efect negativ asupra siguranţei alimentare. Acest document stabileşte necesarul minim de verificări pe lanţul alimentar. În completarea HACCP sunt aplicate la nivel european două regulamente – 852/2004 şi 853/2004.

Aşa cum spuneam mai sus, HACCP stabileşte necesarul minim de verificări, ceea ce înseamnă că respectarea regulamentelor 852 şi 853 este doar un standard minimal în siguranţa alimentară. Fiecare stat membru UE poate adopta măsuri suplimentare pentru elimina­rea riscurilor din alimentaţie.

Prioritatea tuturor verigilor lanţului de producţie este pe de o parte biosecuritatea pentru prevenirea contaminării cu germeni patogeni (salmonella, gripa aviară sau boli care afectează starea de sănătate a ani­malelor), iar pe de altă parte prevenirea contaminării produselor cu diferiţi contaminanţi chimici sau contaminanți fizici (studiu de caz la încheierea articolului: Melcul din salata Lidl merge mai departe). De exemplu, pentru prevenirea, controlul şi eradicarea bolilor la păsări, a celor transmisibile de la păsări la om, sunt o serie de proceduri tehnice de prevenire şi combatere prevăzute într-un set de acte normative care completează normele generale şi pe cele speciale. Pentru prevenirea salmonelozelor la păsări operează Regulamentul 2160/2003, care stabileşte procedurile pentru prevenirea contaminării păsărilor cu salmonella, dar şi măsurile care se impun în cazul contaminării accidentale. Trebuie menţionat că din peste 2.500 de serotipuri de salmonella, doar două (S. Enteritidis, S. Tphymurium) au o frecvenţă mai mare de transmitere la om, adică produc toxiinfecţii alimentare.

Toţi reprezentanţii asociaţiilor patronale susţin că reglementările aplicate în prezent pentru siguranţa alimentară pe lanţul de producţie asigură controlul şi trasabilitatea produsului, de la producătorul de furaje până la produsul aflat pe raftul magazinelor. Dar această poziţie oficială are în vedere şi costurile, care pot ajunge, acolo unde nu există laboratoare proprii pentru analize, la 3.000 - 4.000 de euro lunar, reprezentând 3% - 5% din valoarea produsului. Cu toate acestea, sistemul european de alerte pentru siguranţa alimentară - RASFF (Rapid Alert System for Food and Feed) – conţine, în medie, 300- 320 de alerte lunare pentru produse care au ajuns sau urmează să ajungă pe rafturi. E drept, majo­ritatea alertelor sunt pentru produse extracomunitare. Numărul de alerte ar putea fi considerat o confirmare a faptului că sistemul de asigurare a siguranţei alimentare funcţionează sau, dimpotrivă, o certificare a faptului că normele trebuie să fie mult mai riguroase.

Siguranţa alimentară – îmbunătăţită prin standarde naţionale mai riguroase

Prin aplicarea reglementărilor europene, autorităţile reuşesc să depisteze o parte a problemelor ce apar pe lanţul alimentar şi care pot pune în pericol consumatorii. Există însă un număr mic de incidente care scapă supravegherii, iar punctele critice în care aceste incidente apar sunt diverse.

În UE, responsabilitatea calităţii este a producătorului - producătorul ştie că dacă greşeşte dispare, i se închide business-ul. În România se pune problema unei schimbări a mentalității, e o chestiune de atitudine, atât din partea producătorului, distribuitorului sau retailerului, cât şi din partea consumatorului. Raportul RASFF pentru anul 2016 arată că România are foarte puţine situaţii în care consumatorul raportează autorităţilor probleme de siguranţă alimentară, compa­rativ cu alte ţări din Uniunea Europeană. Am precizat la începutul acestui articol că multe reclamaţii sfârşesc în negocieri client-retailer sau client–producător.

Prin comparaţie cu ceea ce se petrece în România, în țări precum Italia, Franţa sau Germania, toxiinfecţia alimentară nu se diagnostichează prin simpla deplasare la un cabinet medical. Medicul, împreună cu un virusolog, investighează frigiderul, coşul de gunoi, mediul în care te alimentezi, stabilesc dacă virusul este generat la domiciliu prin nivelul de igienă sau a fost „importat” prin achiziţia unui produs. În cel de al doilea caz, medicul este cel care face sesizarea către autorităţi pe baza rezultatelor transmise de virusolog, iar ancheta şi alerta alimentară se declanşează concomitent, fără să fie loc pentru vreo negociere. Asta explică, într-o oarecare măsură, de ce în statisticile RASSF România apare ca o ţară cu puţine probleme privind siguranţa alimentară, în timp ce ţări dezvoltate din Europa figurează cu mult mai multe alerte alimentare.

Asta nu înseamnă că suntem o piaţă lipsită de pericole. Din discuţiile cu producătorii reiese că existenţa pieţelor şi a produselor tradiţionale comercializate prin târguri şi realizate în condiţii improprii conform standardelor minimale HACCP reprezintă o bombă cu ceas pentru siguranţa alimentară. Pe de altă parte, retailerii, sub presiunea cerinţei pentru produse româneşti la raft, spun că zilnic, în unul din 10 magazine se găseşte Limax în salată, deoarece producătorii agricoli nu folosesc ierbicidele în mod corespunzător sau în anumite cazuri nu le folosesc deloc. Probleme apar şi la producătorii de lactate, atunci când furajarea mixtă se face cu cereale provenind din seminţe diferite, iar laptele prezintă diverse bacterii ce trebuie eliminate sau pur şi simplu nu poate fi utilizat.

Standardele de brand – până unde pot fi ridicate şi cu ce preţ

Există însă şi producători, dar şi retaileri, care îşi impun propriile standarde de calitate şi siguranţă alimentară a produselor pentru consum, astfel încât reputaţia brandului să nu fie ştirbită prin livrarea unor produse neconforme. Unul dintre marii producători de lactate spune că în laboratorul propriu al companiei sunt rea­lizate de 4 ori mai multe teste decât prevăd regulamentele în vigoare, pornind de la materia primă la ambalaj, de la liniile de producţie la produsul finit. „Este o măsură de precauţie, orice produs necorespunzător calitativ care ajunge la consumator poate provoca pagube mai mari pentru imaginea brandului şi pentru vânzări decât costurile pe care le avem cu aceste analize”, spune acesta. Un alt producător, din industria cărnii, afirmă că a refuzat realizarea unui produs premium ca marcă proprie pentru un retailer internaţional sub standardul impus de nivelul calitativ al acelui produs premium, doar pentru a reduce costurile şi a livra la un preţ mai mic.

La rândul lor, toţi marii retaileri susţin că fac inspecţii la producătorii contractaţi pentru mărcile proprii, pentru a verifica respectarea proceselor şi a nivelului calitativ al produselor. Dar lanţul alimentar este atât de complex, încât nimeni nu poate garanta conformitatea pentru toate produsele dintr-un lot, indiferent de nivelul de supraveghere, deoarece eroarea umană în procesul de fabricaţie poate îmbrăca diverse forme, iar atunci când eroarea umană este eliminată prin tehno­logie, chiar şi aceasta poate genera surprize, uneori. Important ar fi ca surprizele să nu devină obişnuinţă.

Exemplul cel mai des folosit este cel al companiei Mars, care a retras de pe piaţă la începutul anului 2016 produsele realizate pe o linie tehnologică din Germania, în urma unei reclamaţii ce spunea că într-un produs a fost găsită o bucată de plastic. În urma investigaţiei s-a constatat că din linia de producţie lipseau trei bucăţi mici din plastic similar celui găsit de consumator. Iar pentru celelalte două bucăţi, Mars a retras de pe piaţă tone de produse distribuite în 55 de ţări. Iată cum, o măsură costisitoare, atât financiar cât şi logistic, poate induce partenerilor şi consumatorilor ideea că o companie este preocupată de siguranţa alimentară.

Din discuţiile purtate cu producătorii şi cu retailerii reiese clar că fiecare dintre ei este preocupat de gradul de siguranţă alimentară pe care îl poate oferi consumatorilor. Dar, nu întotdeauna, cu orice preţ. În punctele în care discuţiile ajung la costuri, la creşterea controlului, la creşterea penalizărilor, discuţiile se rup, se tensionează. În acele puncte, intervenţia unor norme mai riguroase poate fi binevenită.

 Citeşte studiul de caz: Melcul din salata Lidl merge mai departe