Nu mai este un secret pentru nimeni: e criză de forţă de muncă, în special de personal calificat. O realitate rezultată din politicile economice şi sociale ce au condus România în acest punct după 27 de ani de democraţie. Antreprenorii arată cu degetul spre sistemul de învăţământ şi spun că tinerii ies foarte slab pregătiţi de pe băncile şcolii. Multinaţionalele acuză o slabă corelare a mediului universitar cu realităţile economice de pe piaţa muncii. Recrutorii, deşi nu recunosc oficial, şuşotesc în spatele reportofonului: jumătate dintre candidaţi sunt analfabeţi, nu în sensul real, dar nu sunt capabili să lege trei propoziţii logice succesive.

O bună parte din forţa de muncă a României a emigrat şi lucrează pe bani frumoşi în străinătate, dar pe aceasta economia românească nu o vede. Pentru că cei care au plecat sunt inaccesibili, ca nivel de salarizare. Aici vina este împărţită, antreprenorii s-au învăţat în urmă cu mulţi ani că pot recruta personal calificat la un nivel de salarizare rezonabil. Şi au creat reputaţia unei pieţe cu forţă de muncă ieftină, argument care a încurajat într-o oarecare măsură migraţia. Acum, când forţa de muncă disponibilă nu e nici pe departe calificată, dar e puţină, mitul muncii ieftine se risipeşte.

Dimpotrivă, dacă tendinţele se vor acutiza, în 3-4 ani riscăm reputaţia de piaţă cu forţă de muncă scumpă şi slab pregătită profesional. De ce spun asta? Pentru că în timp ce companiile vor creşte excesiv salariile pentru a acoperi nevoia de personal, pe partea de educaţie nu se întâmplă nimic remarcabil. Dar nimic, nici o măsură care să aducă schimbări în bine în programa școlară. Educaţia, incluzănd aici toate formele de învăţământ, este doar o fabrică de produs diplome. Fără nicio legătură cu economia reală, fără nicio legătură cu bagajul de cunoştinţe cu care elevii pleacă din şcoală.

Există, bineînţeles, şi excepţii, dar cu câteva flori nu se face primăvară. Sunt şi școli ai căror elevi pornesc la drum cu un minimum de cunoştinţe asigurat, dar sunt şi elevi în diverse şcoli, care şi-au îmbogăţit bagajul de cunoştinţe cu un program dublat de meditaţii. Dar toţi aceşti elevi fac parte din categoria premium a produselor rezultate din procesul de învăţământ, deci şansele ca ei „să meargă” la export sunt mai mari decât şansele să-i vedem profesând pe plan local. Mai în glumă, mai în serios, un director de şcoală de top din Bucureşti îmi spunea: „...cu cine să facem performanţă? Că şi profesorii de calitate, cu bună pregătire pedago­gică, au emigrat aşa cum au plecat cei mai buni din fiecare breaslă?”