Despre manifestaţii şi manifestări anti­globalizare am mai auzit. Am văzut „în direct” sindicatele franceze în exerciţiu, la Nisa. Apoi am văzut fermierii belgieni, în faţa Comisiei de agri­cultură, la Bruxelles. Teama manufacturierilor de dimensiuni medii sau mici că o corporaţie sau alta le poate zdrobi afacerea prin dimensiunile şi standar­dizarea producţiei mi se pare justificată. 

Corporaţiile, companiile multinaţionale, sunt un pericol real. Un pericol concurenţial, un pericol care şterge amprenta şi personalitatea unui brand local şi îl poate transforma ori ­într-un brand puternic, dar mai puţin naţional, precum brandul Dacia, ori în praf şi pulbere, aducând în loc rezultatele cercetărilor corporatiste. Multinaţionalele pot fi un pericol pentru micile afaceri. Sau nu, dacă acele mici afaceri devin furnizori ai  celor mari. Ar mai exista şi o altă alternativă, a produselor de nişă. Am întâlnit de curând un berar mândru că ceea ce oferă el clienţilor nu poate oferi nici un producător de bere la nivel industrial. Înclin să-i dau dreptate, odată ce un fost CEO  de multinaţională, tot pe aceste meleaguri, a ales să producă bere artizanal, într-un garaj, şi e foarte mulţumit de produsele lui.

Un lucru este cert: multinaţionalele nu sunt un pericol pentru economia unei ţări, decât dacă legile din acea ţară nu protejează interesele cetăţenilor săi. Atunci de ce se tem politicienii români de corporaţii? De ce multinaţionalele au devenit, în ultimul an, duşmanul de serviciu al clasei politice de pe aceste plaiuri mioritice? Ceea ce nu am auzit până acum este ca o clasă politică să se simtă ameninţată de multinaţionale, să le considere un duşman demn de înfie­rat în piaţa publică. Şi această declaraţie poate părea relativ firească, venită din partea unui politician aflat la stânga eşichierului politic. Dar anul 2016 a fost marcat de acuze şi iniţiative legislative din partea dreaptă a tabloului politic, de la liberali. Să nu uităm că aceştia au marcat teritoriul produselor româneşti în ograda chiaburilor corporatişti occidentali, care au spaţii de comerţ şi fac ce vor ei cu ele! Iar ca tabloul să fie complet, iniţiativa a fost susţinută de un mi­nistru al agriculturii și un prim ministru tehnocraţi, cel puţin la nivel decla­rativ.

Cu o astfel de abordare kafkiană a valorilor democratice şi ale economiei de piaţă, este de mirare că România reuşeşte o minimă dezvoltare economică de la un an la altul. Dar devine tot mai evident că sunt contemporan cu o generaţie care suferă de lipsa unor lideri cu caracter puternic. Îmi amintesc vorba regretatului Dinică: „Oraş mic, cârciumă mică. Oameni? La trei-patru mese, restul cetăţeni”.